Un examen fie şi sumar al epocii pe care tocmai o traversăm ar fi suficient pentru a constata caracterul paradoxal, de nu chiar contradictoriu al fenomenologiei sale religioase. Într-adevăr, după căderea regimurilor atee din Europa de Est, Occidentul s-ar fi aşteptat, poate, să descopere aici o populaţie complet secularizată, insensibilă la valorile vieţii religioase tradiţionale. Or, departe de a fi separate de stat, aşa cum s-ar fi cerut într-o societate declarat modernă şi atee, bisericile creştine orientale - cea ortodoxă română, de pildă - reuşiseră să obţină din partea autorităţilor comuniste statutul de "funcţionar public" pentru preoţii lor şi pe acela de "fermă agricolă" sau "zootehnică" (după caz) pentru mînăstiri. În mod analog, departe de a fi nişte simpli prozeliţi intratabili ai noii "religii fără de Dumnezeu" care era ateismul, fruntaşii comunişti - mulţi dintre ei aflaţi la prima generaţie de citadini - continuaseră în tot acest timp să-şi boteze copiii pe ascuns, adică pe la mînăstiri, pentru ca, drept recompensă, să contribuie cu fonduri special alocate de la buget la amenajarea acestor "ferme" şi a căilor lor de acces, botezate, la rîndu-le, drept "drumuri forestiere". Din acest punct de vedere, comunismul ideologic părea să fi avut o realitate pur nominală. Orientul, pe de altă parte, s-ar fi aşteptat, poate, şi el să descopere o Europă de Vest înţesată nu doar de institute şi biblioteci teologice - de unde ne procuram, adesea, dacă nu chiar cărţile, măcar copiile lor - ci şi de tot pe atît de numeroase mînăstiri, menite a păstra, nestinsă, flacăra preţioasă a rugăciunii. Ştim, însă, astăzi că secularizarea a afectat într-o asemenea măsură Occidentul încît criza vocaţională - cea preoţească şi cea monahală, deopotrivă - s-a dovedit a fi un handicap foarte serios, aproape de netrecut. Orientul european părea să fi rămas depozitarul latent al