Statui vii pe un drum de ţară Revin în reşedinţa judeţului după un tur de forţă în peste 20 de comune dintr-un judeţ din nord-vestul Ardealului. Pentru trei zile, obligaţiile de serviciu m-au transformat într-un călător prin spaţiul rural sălăjean. Incursiune insuficientă probabil pentru a fi aşternută pe hîrtie, destulă însă pentru a-mi culege cîteva impresii (subiective) despre lumea rurală românească. Constat că obligaţiile cotidiene m-au transformat într-un "orăşean autentic" a cărui existenţă se desfăşoară exclusiv în mediul urban, iar satele, contopite în viteza mijlocului de transport şi fără identitate, au devenit loc de tranzit către alte oraşe. În consecinţă, sînt catapultat în mediul sătesc, iar trecerea este bruscă şi rapidă; păşesc acolo unde s-a născut veşnicia. Constat, iarăşi subiectiv, că am intrat ca un profan într-o altă lume fără a-mi lua precauţiile rituale necesare. Simt cum mă aflu şi mişc într-un timp trecut al unei lumi, paradoxal, încă vie (e adevărat, vie în memorie - pentru urbanii postmoderni, dar şi prin locuitorii spaţiului rural). Încerc un ultim reflex cognitiv şi gîndesc la diminuarea spaţiilor în modernitate (îndrăznesc chiar să îmi amintesc relativitatea postmodernă a acestora), la faptul că distanţele parcurse sînt nesemnificative. Fără efect totuşi: mă aflu evident într-o altă lume (prima certitudine este fizică şi mi-e dată de simţul auditiv: impresionant de multă linişte). O lume despre care se spune că ar fi născut veşnicia şi care se desfăşoară într-o relativă încremenire. Precum un amator, excitat de părerea lui, şi bazîndu-mă doar pe observaţie îndrăznesc totuşi să privesc spaţiul rural ca fiind unul în pietrificare, cu pulsuri slăbite; un spaţiu încărunţit, cu vorbe frumoase dar îmbătrînite ce evocă alte vremi. E fascinant şi trist totodată. Nu poţi să nu fii cucerit de această lume, dar nu poţi să nu te întristezi