Teama de vid e titlul unei cărţi-eseu de Olivier Mongin care conţine cea mai frumoasă interpretare la Marele albastru: anume aceea că filmul lui Luc Besson din 1990 reproduce o experienţă toxicomanică a unui individ sedus de vid, de marele abis. Teama de MTVid este ceea ce a început să resimtă autorul acestui mic eseu după o supradoză cu videoclipurile româneşti nominalizate la premiile MTV Video Awards (al căror jurat a fost). Au fost, în total, 42 de bucăţi, destul de aiurea aruncate în 16 categorii, şi mi-aş fi dorit ca măcar vizionarea lor în flux continuu să se constituie într-o experienţă toxicomanică. În lipsă de altceva, e bun şi-un carusel ameţitor de imagini. Agresiv, exploziv, ilogic, caleidoscopic, dincolo de limita percepţiei vizuale obişnuite - pentru că m-am obişnuit să nu aştept cine ştie ce de la conţinutul imaginilor în sine. Dar nu: majoritatea autorilor de videoclip românesc sînt, din contră, încîntaţi de conţinutul vizual pe care-l varsă în creaţiile lor. Nici vorbă de narcoză indusă, de tipul celei din cel mai delirant şi mai bun videoclip românesc "ever", "Paranoia" al celor de la Paranoia.ĘNeatacată, luciditatea consumatorului de clip românesc face posibile, măcar atît, tot soiul de statistici, observaţii, analize, paralele, unele mai delicioase/gratuite ca altele... Ce e mai bun în ele, de cele mai multe ori, este împrumutat din alte părţi. Unii o fac fără scrupule, dar cu o tehnică bine pusă la punct, alţii au candoarea celui care a descoperit focul. E ceea ce aş numi sindromul "Fata mea scoate limba". "Fata mea" - clipul celor de la Partizan, o colecţie de clişee cu glanţ, completată cu cabotinismul solistului, idioţenia versurilor şi precaritatea liniei melodice. Şi care cică ar avea şi coregrafie. "Scoate limba" - clipul viu colorat, caleidoscopic, al celor de la Mamelino, pentru o piesă-gag ce face cît un pufăit de joint. Pînă la un