Discul "Tangouri celebre", interpretat de Constantin Florescu (Roton, România, 2000) se potriveşte, simplu, direct şi fără mari profunzimi, cu sintagma din titlu. Majoritatea tangourilor incluse evocă despărţiri şi li se potrivesc celor mai înclinaţi spre sentimentalisme (nu neapărat ieftine) şi spre batiste ude: "Afară-i toamnă / Şi e frig, / Şi-ntruna plouă / Din ochii mei / Cad picături / De caldă rouă (...)" ("Adio, doamnă"). Toamna e, evident, şi ea anotimpul plîngerii: cultura populară poetică de sezon ştie bine acest lucru şi stabileşte, cu uşurinţă, analogia între frunzele care cad, ploaia care face acelaşi lucru şi lacrimile noastre. "Greierul mic" din balada lui Topîrceanu e, cu siguranţă, una dintre cele mai triste creaturi, cu un sfîrşit aproape la fel de trist, şi sigur tot atît de "iremediabil" ca al lui Romeo şi al Julietei sale. Toamna care-l ameninţă pe greiere aduce, în urma ei, tot umezeală şi cădere: ea risipeşte în jur picături de diverse feluri, "ploi mărunte, frunze moarte, stropi de tină, guturai". Latura asta a toamnei pare mai obiectivă şi mai puţin idilică decît cealaltă, cu belşugul, pe care o învăţam la şcoală: era şi acolo tot o cădere,

dar de preaplin, a roadelor din copaci. Reieşea o toamnă cam bombastică şi auto-apologetică, neplăcută mie. Mai curînd din perspectiva furnicii care, pe lîngă alte atribute pozitive, se distingea clar printr-o atitudine lipsită de inimă, de compasiune şi de iubire de aproape. Nemaiţinînd cont de faptul că, în zilele noastre, greierele nici n-ar mai fi considerat un pierde-vară, pentru că meseria de cîntăreţ i-ar fi conferit nu doar multe grăunţe, ci şi o carieră... Alte atribute ale toamnei, din poeziile lui Topîrceanu, nu sînt chiar atît de melancolice, ci chiar simpatice: faptul că e "lungă, slabă şi zăludă" ar face-o, printre adolescenţii contemporani, interesantă, sau cool, sau specială.