La şcoală aveam un amic timid şi retras, ale cărui sentimente duioase se concentrau, în mare parte, pe imaginea televizată a Andreei Esca. "E deschisă, nu e deloc fandosită" - visa el cu ochii deschişi - "e o persoană de care te poţi apropia." Sînt convins că fanteziile cu Esca i-au trecut amicului meu odată cu acneea, dar recent m-am gîndit la el, cum era atunci; mi l-am imaginat mergînd cu troleibuzul, deschizînd un ghid TV şi aflînd ce-am aflat eu din TV Story - că Andreea Esca, deşi n-ar vrea să jignească pe nimeni, nu crede că ar putea avea o relaţie cu un om care merge cu troleibuzul. În secunda aceea, amicul meu ar fi avut o revelaţie dărîmătoare: a merge cu troleibuzul este, probabil, mult mai rău decît a-ţi scărpina părţile intime în locuri publice sau a-ţi sufla nasul în supă. Sigur că Esca folosea cuvîntul "relaţie" în sensul lui modern - un mod aseptic de a vorbi despre sex şi iubire -, dar acest cuvînt, neinspirat ales, nu l-ar fi ajutat pe amicul meu (ba dimpotrivă) să-şi anuleze revelaţia că oamenii care iau troleibuzul sînt nefrecventabili. (Pînă cînd dicţionarul meu va ieşi din uz, eu şi vînzătoarea de ţigări, cu care schimb cîteva vorbe în fiecare dimineaţă, avem o relaţie - un raport uman.) Poate că amicul meu ar fi citit mai departe, unde Andreea Esca pare a-şi aminti că nu doar bogăţia contează pentru ca omul să fie fericit, dar nici dacă e sărac bla-bla-bla. Na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o. Impresia finală este că oamenii se împart, după stilul de viaţă, în două categorii: troleibuz ( = sărăcie lucie) şi non-troleibuz ( = viaţă decentă). Veşti proaste pentru multă lume, nu în ultimul rînd pentru cei care au renunţat la perspectiva unui permis de şofer, din motive de anti-talent, şi pentru cei care preferă metroul, din motive de rău de maşină. Scuzaţi-mă, poate am dormit prea adînc şi lucrurile s-au schimbat peste noapte, dar televiziunea