Pe desenul original al gravurii nr. 43 din Capricii, în locul inscripţiei prea des citate astăzi - Somnul raţiunii naşte monştrii -, Goya scrisese: Idioma universal. Limbajul iconic, credea el, este universal, căci nu cunoaşte bariere lingvistice sau culturale. Pe de altă parte, tehnologia reproducerii gravate permite răspîndirea aproape nelimitată a mesajului, aidoma celui vehiculat de cartea tipărită. Prietenii săi, intelectualii, îl susţineau, probabil, în această părere. "Ceea ce putem să dăm noi, scriitorii" - îl face Lion Feuchtwanger (în romanul său de bătrîneţe, Goya sau drumul spinos al cunoaşterii, foarte citit la noi prin 1959) să spună pe romanticul José Quintana - "este o castiliană îngrijită, care mîngîie plăcut auzul cîtorva oameni culţi. Însă creaţia dumneavoastră merge la inima tuturor". Mai mult, gruparea imaginilor într-un ciclu - cum era Capriciile şi cum aveau să fie Dezastrele războiului sau Nebuniile (Disparates) - introducea elemente de narativitate ca punţi de înţelegere peste abisurile enigmatice. De aceea, pictorul Agustin Esteve, elev şi colaborator al lui Goya, spune (cf. Feuchtwanger): "Foaia aceasta nu o înţeleg prea bine, încă nu. Dar le înţeleg pe toate laolaltă. Toţi trebuie să înţeleagă lucrul acesta cumplit şi binefăcător. Trebuie să înţeleagă. Zîmbi: Idioma universal". Cred că Goya a început să se îndoiască asupra virtuţilor vizualităţii sans frontières ascultîndu-şi prietenii vorbind. Aceştia erau tineri nonconformişti, nemulţumiţi de marasmul unei societăţi în care frivolitatea şi obscurantismul formaseră un parteneriat bizar. Erau nişte franţuziţi, afrancesados, sensibili la ideile inovatoare venite peste Pirinei, aşa cum aveau să fie, cu trei decenii mai tîrziu, bonjuriştii noştri. Vedeau, în gravurile lui Goya, satira şi sarcasmul, le lăudau anticlericalismul. În portretele familiei regale, sesizau, cu delicii, doar c