- Eşti, într-adevăr, inadmisibil de neserios. Nu poţi duce nici o idee gravă pînă la capăt. La toate capetele ideilor tale apare un calambur. Vei muri din calambururi! - Mi s-a mai spus: "vei muri din voioşie!" Cîrnaţi!... Montaigne ştia ceva, din timp, cînd scria că "cel mai înalt semn de înţelepciune e voioşia continuă...". Da' ia stai - de unde ura asta împotriva calamburului? Într-o lume în care toate seriozităţile supreme sînt încremenite fie în arme, fie în porunci, fie în concepte - dovadă că de atîtea ori din concepte şi porunci s-au făcut arme! - calamburul reprezintă una din ultimele libertăţi, reale, ale cuvîntului, poate cea mai intimă, poate cea mai propriu-zisă, libertatea lui de literă. Ca şi pe seama tuturor persecutaţilor, pe seama calambururilor, adică pe seama literelor şi cuvintelor - fără de care nu s-ar putea discuta dacă literatura se face sau nu cu sentimente bune! - s-au spus fel de fel de vorbe urîte: că se culcă unele cu altele în devălmăşie, că fac copii adulterini, că-şi beau minţile, că nu stau toată ziulica la muncă pentru concept şi paradigmă, la topitul cînepii într-o sagă cît o moşie, venindu-le, aşa, dintr-un pamplezir, să se intereseze şi ce mai e cu rapiţa... - Să înţeleg că, precum e moda, te-ai cam săturat şi tu de "sistem" în filosofie...? - Nu-mi pot permite asemenea semeţ ridicol. Nu sînt filosof - sînt un nuvelist, am luat primele lecţii de marxism în '48, lecţii extraordinare ca deschidere şi fervoare, de la un filosof ca Henri Wald, unul din cei mai importanţi cercetători ai relaţiei dintre limbaj şi gîndire, consacrat, totodată, şi ca unul din cei mai străluciţi calamburgii români. E cel care mi-a spus odată că trebuie să am grijă să nu-mi smulg împreună cu rădăcinile mic-burgheze şi pe cele calam-burgheze... În dragostea mea pentru calambur, pentru jocul de cuvinte, se răsfrînge clasica solidaritate cu toţi cei ca