* Plinio Apuleyo Mendoza, Parfumul de guayaba, trad. de Miruna Ionescu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002 S-ar putea ca în perioadele tulburi, cenuşii cum e nesfîrşita tranziţie pe care o traversăm, genul acela de cărţi sintetice care fac bilanţul unor vremuri asemănătoare să-şi trăiască adevărata viaţă, adică să fie intens recitite. Cînd te întrebi, pe bune, de ce nu se mai scrie ca altădată, de ce se citeşte din ce în ce mai puţin şi mai interesat-superficial, ce s-a întîmplat cu "spiritul creator" şi cu maeştrii visaţi în (cam) orice adolescenţă, cărţi frivol-jurnalistice, precum cele de amintiri dialogate, care limpezesc la modul colocvial contexte şi gesturi, pot fi o bună introducere pentru cărţile adevărate, pentru tomurile prăfuite pe care le mai deschidem doar din nevoi practice: un citat, numele cîte unui personaj, vreun examen mai serios. Marginalii la o operă în care intri sau nu, după facultăţi, cărţile acestea pseudo-memorialistice în care răspunderea cade mai degrabă în grija personajului secundar (care selectează, ordonează, face interstiţii biblio-biografice) sînt condimentul exegezelor neacademice, carnea discuţiilor despre "faimosul scriitor" şi, mai întotdeauna, un ghid umanizat de formare pentru uzul aspiranţilor la gloria literară. Nu ştiu cîţi dintre absolvenţii Facultăţii de Litere au citit Ceasul rău, Cronica unei morţi anunţate sau Toamna patriarhului, dar mulţi dintre ei ştiau din seminarii comparatistice sau amintiri cenacliere, cu mult înainte de traducerea în româneşte a Parfumului de guayaba, că lui Márquez îi poartă noroc galbenul, numărul 13 şi pisica neagră, în timp ce melcii din spatele uşii, acvariile în casă, florile de plastic, păunii şi şalurile de Manila au pava, adică aduc ghinion. La începutul anilor '90, un fel de coleg de facultate, amestec de dandy şi macho (căci făcea engleză-spaniolă), îşi lăsa iubitele cu gur