Dacă aveţi de gînd să ieşiţi din casă anul acesta de Halloween, nu uitaţi să ataşaţi şi un ecran de televizor la costumul vostru, ca să puteţi urmări filmul meu despre România, care va fi difuzat pe 31 octombrie, de Halloween, pe PBS/Frontline. Şi mai spuneţi-le şi prietenilor să poarte costume cu televizor, sau cu burţi borţoase care să mascheze un televizor, sau peruci înalte cu televizor în vîrf, sau o cocoaşă cu televizor, la care să se poată uita toată lumea cînd trece pe lîngă purtător. Această autoreclamă deşănţată vine din partea altfel modestului dumneavoastră cronicar pentru că atîta am muncit la filmul ăsta, încît vreau ca toată lumea să îl vadă. Întîi de toate, am avut de îndurat regimul draconic al unui regizor polonez al cărui stil de lucru face ca taberele de instrucţie ale puşcaşilor marini să semene a joacă de copii. De exemplu, după paisprezece ore de hingherit echipa cu reluări zdrobitoare ale aceleiaşi scene (cumpărarea unei franzele), i-a trimis pe toţi la culcare, sărind peste cină. "CINEMATOGRAFIA NU E ALIMENTAŢIE PUBLICĂ!", a sforăit el. La încercarea timidă a unui cameraman, a replicat: "IMPOSIBIL! NU EŞTI BUN DE NIMIC!". Săracul băiat s-a chircit ca un vierme căzut în saramură. Bine că nu mi-a spus mie asta, că l-aş fi strîns de gît. Ultimul care mi-a vorbit în felul ăsta a fost Giovanni, padrone la o pizzerie din Chicago, unde am lucrat preţ de vreo două zile. Mă încăpăţînam să fac pizza pătrată, nu rotundă şi, după ce mi-a mai dat o şansă, la livrări, a răcnit: "N-O SĂ SE ALEAGĂ NIMIC DE TINE, BĂIETE!". Dreptu-i că îmi scăpaseră pe jos vreo paisprezece comenzi, cînd am căzut de pe bicicletă, dar mă aşteptam la ceva marinara pe răni, nu abuzuri verbale. Se prea poate ca Giovanni să fi avut dreptate. Am părăsit acea slujbuliţă călduţă şi comodă numai pentru a ajunge, treizeci de ani mai tîrziu, să lucrez în ploaie, sub conducerea tira