Exoterism versus esoterism? Cei care recurg prea grăbit (mă gîndesc la mine mai ales) la sentinţa paulină din II Corinteni 3, 6: "litera ucide, iar Duhul dă viaţă" îşi închipuie că între aspectul exterior şi aspectele interioare ale unei doctrine, ale unui text, ale unui ritual, ale unei teme în genere există adversitate, ori măcar o foarte asimetrică relaţie. Forma, aspectul exterior (exoteric) ar fi secundare, periferice, de lăsat în urmă. Cu adevărat important şi consistent e doar miezul, conţinutul, sensul interior (esoteric). Exotericul e doar coaja - ce trebuie spartă, cum spun anumite adagii spirituale, pentru a atinge şi a elibera realitatea interioară a lucrului studiat ori practicat. Exotericul ţine de accidental ori de particular şi e destinat să se resoarbă în conţinutul trans-formal care a emis forma exoterică doar pentru a se înveşmînta, a se comunica, a se manifesta. Accentul aproape exclusiv pus pe esoterism în dauna exoterismului - cei doi fiind aici înţeleşi ca termeni generici - apare de obicei ca o reacţie la poziţia literalistă şi plană, care refuză să vadă în text, în doctrină, în ritual, într-o temă oarecare altceva decît nivelul prim, evident pentru toată lumea fără nici un efort de înţelegere. Accentul excesiv pus pe esoterism apare de obicei ca o reacţie la situaţia în care lucrurile sacre sînt pîndite de formalism, de tendinţa de a deveni simple norme - respectate, practicate cu rîvnă, dar neînţelese; ea apare atunci cînd înţelegerea şi cunoaşterea, facultăţi umane legitime şi destul de nobile sînt acuzate de "orgoliu" şi de o prea mare liberate faţă de materia sacră. Aceasta e, de pildă, acuzaţia sub care a stat şi stă încă - în spaţiul musulman - o foarte mare personalitate a sufismului (denumire europeană sub care sînt cunoscute curentele contemplative ale islamului): Ibn Arabi (1165-1240), numit de sufiţi al-Shaykh al-Akbar, "ma