Plimbări prin Chişinău Centrul istoric al oraşelor de la răsărit de Viena, chiar al celor care n-au aparţinut Imperiului austro-ungar, este mai mult sau mai puţin asemănător. Arareori medievale, cu cîteva rare excepţii (Eger, Budapesta, Cluj, Sighişoara, Sibiu), majoritatea sînt produsul urbanismului practicat la sfîrşitul secolului XVIII pînă la începutul secolului XX. Diferenţele sînt date de dimensiuni, de raportul dintre suprafaţa centrului istoric şi cea ocupată de imobilele moderne gen blocuri de locuit şi, pe de altă parte, de aşezarea geografică, de relieful şi cursul apelor. În pofida paralelipipedelor triumfătoare, apar tonalităţi diferite dacă oraşele sînt de cîmpie, traversate de fluvii largi şi puternice sau de rîuleţe mici, dacă sînt situate pe deal ori la poalele munţilor. Chişinău este un oraş pe coline, mai precis pe şapte coline, cartierele centrale s-au dezvoltat în secolul XVIII, ca peste tot în lumea creştină, în jurul micilor biserici parohiale. Cînd oraşul a devenit capitala Basarabiei, integrate în Imperiul rus, dezvoltarea s-a intensificat; atunci şi-a cîştigat o oarecare celebritate, graţie exilului lui Puşkin. Prelungirile moderne, postmoderne, de pe celelalte şase coline, sînt construite după cel de al doilea război mondial. Venind de la aeroport, am luat-o pe bulevardul Dacia, care ajunge pînă în inima oraşului. E un fel de autostradă urbană: la intrarea în oraşul propriu-zis, un ansamblu maiestuos, compus din două grupuri de imobile, dispuse pe ambele părţi ale autostrăzii, ca nişte monumente, salută apariţia noului venit prin sofisticata arhitectură a unor curbe armonioase. Încă o dovadă, dacă mai era necesară, că şi în regimul comunist se puteau face clădiri cu o estetică de calitate. Dar aici, în Republica Moldova, ca şi în celelalte părţi ale vastei lumi moderne în construcţie (chiar şi în Occident), domină stilul mizerabil al