Ministrul Vasile Dîncu a lansat o nouă petardă politică: ideea unei strategii împotriva extremismului în general şi contra lui Vadim Tudor în particular. Privită de presă cu scepticism, comentată lapidar de preşedintele Iliescu în stilul propriu ambiguu-moralizator ("A şti să ne ferim de extreme este o conduită de viaţă necesară pentru echilibrul social"), aruncată în derizoriu de premierul Năstase, tot în stilul caracteristic ("nu există o asemenea strategie, sau cel puţin eu nu ştiu nimic despre ea, poate colegul meu ştie mai multe, dar mă îndoiesc), ideea nu pare a avea consecinţe. Rămîne însă o întrebare: ar avea efect o asemenea strategie? Pentru a răspunde, ar trebui să identificăm ţinta unei asemenea acţiuni. Ascultându-l pe liderul PRM, e limpede că el vorbeşte pentru oamenii sensibili la ideea că Ţara şi Naţiunea sînt în pericol şi că democraţia de pînă acum a stricat ce era bun odată, aceia care ar fi dispuşi să accepte că "decît o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă". Naţionalişti cu accente autoritariste. Apare aici o imensă problemă: simpatizanţii lui Vadim Tudor nu alcătuiesc un grup foarte distinct, nu pot fi izolaţi într-o încăpere unde să li se arate imagini de groază, cum făceau americanii după 1945 cu membrii Hitlerjugend, mai ales că la Vadim doar promisiunile sînt de groază. Electorul PRM face parte din larga categorie a naţionaliştilor, care încă sînt majoritari. Alina Mungiu-Pippidi (Politica după comunism, Humanitas, 2002) a cercetat tipologii clasice de naţionalism, aşa cum se manifestă ele în România. A reieşit că în 2001 naţionalismul, în diferite formule, este dominant în societatea românească: 38,6% cred că "oamenii care nu vorbesc limba oficială nu ar trebui să aibă drept de vot" (naţionalism cultural); 52,3% că "nici o organizaţie străină, cum ar fi Uniunea Europeană, nu ar trebui să le spună românilor cum să-şi