- Social - nr. 195 / 4 Octombrie, 2002 Ioan Suciu Moisa a debutat ca poet, un poet al "orasului tentacular", generator de anxietati insolubile, ce nu promite decat viziuni sumbre, lipsite de un orizont al deschiderii spre transcendenta. El ne propune acum un roman, Vicontele Daniel, un roman asa-zicand de analiza, in care introspectia e, deopotriva, procedeu de caracterizare, dar si tehnica de structurare a fibrei epice. Alcatuit dintr-o suma de episoade aparent disparate, romanul are totusi o coerenta de necontestat, data atat de tonalitatea scriiturii, uneori neutra, neimplicata, alteori participativa, cu amplitudine subiectiva, cat si de figura actantiala centrala, intrupata de personajul Daniel. Spatiul narativ decupat aici cu predilectie este acela al orasului, un loc al claustrarii si al dezagregarii, in care fiinta isi presimte apasat limitele, caderile, neimplinirile si angoasele. E un spatiu si, deopotriva, un timp cu contururi fluctuante si cu o dinamica aleatorie, precum in optica suprarealista, in care eul isi imparte viata intre veghe si somn, intre realitate si infrarealitate, intre beatitudine si disperare. Diurnul si nocturnul sunt cele doua regimuri ale imaginarului ce stapanesc deopotriva destinul eroului, Daniel, sunt cele doua moduri ale acestuia de a-si percepe propria existenta. Fluctuatiile si indeterminarile temporale, mutatiile planurilor narative, schimbarile de perspectiva epica _ toate acestea alcatuiesc chiar substanta intima a cartii. Identitatea eroului e compusa, astfel, dintr-o suma de masti pe care si le asuma, cu deruta, personajul, semn ca existenta sa e una labirintica, cu meandre si cu dimensiuni abisale de neocolit. Intre cele doua laturi al persoanei sale, cea aparenta, superficiala, cotidiana, rationalizabila, si cea de adancime, insondabila altfel decat cu instrumentul inefabil al visului, e o distanta apreciabila, c