Jocul de-a demnitatea. In primele zile ale lunii decembrie 1989, cand exasperati de indecizia Securitatii in problema rasturnarii lui N. Ceausescu, scenaristii revolutiei teroriste au lansat metafora "mamaliga romaneasca", am perceput expresia ca pe o jignire impardonabila. O luna mai tarziu, venera...
Jocul de-a demnitatea
In primele zile ale lunii decembrie 1989, cand exasperati de indecizia Securitatii in problema rasturnarii lui N. Ceausescu, scenaristii revolutiei teroriste au lansat metafora "mamaliga romaneasca", am perceput expresia ca pe o jignire impardonabila. O luna mai tarziu, venerabilul politician Silviu Brucan scria intr-un ziar britanic ca in Romania ar fi cam 20 de milioane de prosti si ca ar fi necesari vreo 20 de ani pentru instaurarea democratiei in adevaratul sens al cuvantului. Am perceput si aceste opinii ca fiind ofensatoare. Credeam, fara sa cercetez, in forma ideala a natiunii romane.
Cand crezi sincer in ceva si cu timpul constati ca te-ai inselat, dezamagirea creste in progresie geometrica, efectul fiind in cel mai fericit caz starea de lehamite. Pur si simplu nu mai esti dispus sa vezi, sa auzi, sa actionezi. Primele semne de intrebare vizavi de valorile care imi controlau orgoliul au aparut dupa represiunea din 13-15 iunie 1990. La Praga, doar cu un an inainte, zvonul despre asasinarea unui om de catre fortele de represiune scosese pe strazi toata populatia orasului, urmand imediat "revolutia de catifea". Aici, in Bucuresti, au fost daruite flori. Nu victimelor, ci minerilor ciomagari! De atunci, asociez florile cu batele si rangile ultimului iunie stalinist, nemaifiind capabil sa ma apropii de ele.
Ceea ce a urmat m-a dus la disperare. Pentru "a intra in Europa", oamenii nostri politici s-au reprofilat in scolari, raspunzand cu promptitudine la oricare solicitare a "profesorilor" de la Strasbourg, cu o umilin
