„…Ziua inainta catre amiaza fara ca trupurile noastre s-o urmeze, eram neclintiti si poate de aceea vesnici, priponiti pe scaune si privind in gol…“ Iata un fragment de fraza emblematic pentru proza lui Stefan Agopian, „administratorul“ unui univers in care corpurile (prizoniere mincarii, bauturii si somnului) se caracterizeaza printr-o existenta mai inceata decit aceea a timpului meteorologic, in care incremenirea gesturilor, reveria buimaca, saltul aleatoriu din cotidian in miraculos, contemplatia lipsita de scop sint fenomene curente. Discursul narativ e capricios, monoton, egal cu sine, cvasi-incontinent. Nu da semne ca – dincolo de spectaculosul in sine al scriiturii – ar urmari sa ajunga undeva.

Nici ca ar crede in durabilitatea articularii sale. Scriitura autorului pare incurabil atinsa de autofagie.

Putem insa vorbi in cazul lui Stefan Agopian despre o scriitura? Nu e mai proprie prozei sale notiunea de stil? Nu este el unul dintre mostenitorii directi ai operei lui Odobescu, Ghica, Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale? Stilul este orfevrerie, o matematica a cuvintelor potrivite, in ultima instanta o forma particulara de stereotipie lingvistica. Stilul nu se asuma existential, ci estetic. Scriitura, in schimb, e energetica, instabila, proteica. E o functie a fiintei celui care scrie. Scriitura disloca si absoarbe in fuxul ei straturi semnificative de subconstient si visceralitate. E corporala, e modificatoare si de cele mai multe ori sparge granite si tabuuri estetice. Se afla mereu in cautarea unor limite ontologice ale scrisului si intra frecvent in conflict cu semnificatiile date, cu modelele literare preexistente.

Conditia scrisului lui Stefan Agopian e una destul de particulara. Desi promotor al unui soi de realism magic cu frecvente interventii auctoriale directe (facute intr-o maniera care incearca sa-l impace pe Laurence Ste