Indiferent ce poate spune unul sau altul, sistemul energetic a mostenit trei grave probleme din perioada comunista. In primul rand, un principal consumator - industria - extrem de energofag. In al doilea rand, la nivelul tehnologiei folosite atunci si al conceptiei generale asupra dezvoltarii, raspunsul pentru a se face fata unui asemenea consumator a fost supradimensionarea capacitatilor de productie de energie, o parte a acestora, aproape fictiva, neputand "fizic" a fi folosita. In al treilea rand, ca o rezultanta, ineficienta in energetica romaneasca depasea orice limita, Romania devenind exemplul cel mai notoriu in acest sens: pentru obtinerea unei unitati de produs intern brut se cheltuia de 3-4 ori mai multa energie decat in tarile europene dezvoltate, in parte din cauza ineficientei din sistemul insusi de producere, transport si distributie a energiei si, in parte, din cauza folosirii energiei in activitati in sine mari consumatoare de energie, dar cu valoare adaugata mica.
Dupa 1989 industria a cazut. Si cele doua tare ale sistemului energetic romanesc - supradimensionarea capacitatilor de productie si ineficienta - au aparut si mai pregnant, raportandu-se acum la o cerere de consum mult mai mica. Perpetuarea situatiei nu putea sa duca decat catre cresteri de tarife la cereri in scadere, exact impotriva regulilor pietei pe care economia romaneasca pretindea ca le asimileaza.
Singura iesire era o dubla restructurare: in industria consumatoare, pe de o parte, si, pe de alta parte, in sistemul energetic insusi, ceea ce, pe acest ultim plan, insemna, inainte de toate, reducerea capacitatilor de productie excedentare prin inchiderea unitatilor celor mai necompetitive, cu disponibilizarile corespondente de personal.
Inutil de mentionat ca nici unul dintre guvernele care s-au succedat nici nu s-a gandit sa ia vreo masura in acest sens.
