Atunci când în alcătuirea unei compoziţii literare se recurge la artificiul imagistic, extraliterar, unul din (cel puţin) două efecte posibile pot fi obţinute: amănuntul grafic se raliază textului şi îi coroborează intuiţiile; cazul nu tocmai fericit, acela în care efectul este unul baroc, de dezechilibru între o formă supraelaborată şi un conţinut modest prin comparaţie. în situaţia din urmă, aspectul exterior ajunge să eclipseze miezul ideatic propriu-zis; cu alte cuvinte, forma nu numai că nu ajută conţinutul, dar îl concurează şi îl striveşte în cele din urmă.

Cartea domnului Cristian Tiberiu Popescu ilustrează cel de-al doilea caz menţionat mai sus. Publicate în condiţii grafice de invidiat, Imnurile către Dulcinea şsic!ţ sau Cele 12 zodii ale lui Don Quijote îi resuscită pe eroii scrierii lui Cervantes laolaltă cu toate toposurile aferente unei renaşteri târzii cu pulsiuni baroce: personajul idealist, în răspăr cu timpul, lumea pe dos, roata norocului, a destinului, mitul androginului etc. Toată această reactualizare de topoi ţine de o literatură a epuizării, aşa cum numea Ihab Hassan literatura timpurilor noastre. Cartea reînvie, cu abilitate lingvistică demnă de remarcat, ecourile unor modele literare apuse (vezi deliciul rabelaisian al mânuirii cuvântului, formulele de basm, inflexiunile parenetice, naivitatea mimată a povestirii), dar manipularea lor nu duce la o viziune nouă, inedită, ci rămâne la stadiul de pastişă.

Imnurile către Dulcinea.... este o carte de două ori barocă. O dată, prin tradiţia literară de la care se revendică, şi a doua oară, prin felul însuşi în care este alcătuită. Linia narativă simplă, iniţiatică, se complică prin dedublare, marcând grafic disjuncţia din titlu; ceea ce desăvârşeşte, însă, senzaţia de supralicitare barocă sunt ilustraţiile, inspirat integrate grafic, tipărite pe foiţă de calc. Prel