Jacques Le Rider este o mai veche cunoştinţă a cititorului român - şi totodată o referinţă importantă a interesului pentru spaţiul Europei Centrale, interes care a început să se manifeste puternic, în ultimii ani, şi în cultura română. Decalajul faţă de debutul european din anii '80 al acestui fenomen - al "vienomaniei", cum a mai fost numit - este, prin publicarea recentă a unor titluri de prestigiu, tot mai rapid recuperat.

Le Rider însuşi se află la cea de-a treia carte tradusă, după monumentala sinteză intitulată Modernitatea vieneză şi crizele identităţii (1990 şi 1994, ediţiile franţuzeşti - 1995 la noi) şi Mitteleuropa (1994, respectiv 1997). în cazul Jurnalelor intime vieneze, traduse şi prefaţate de aceeaşi Magda Jeanrenaud care transpus în româneşte şi Modernitatea..., diferenţa dintre ediţia originală şi cea românească se reduce la 1 an - autorul francez fiind astfel consacrat, dacă mai era nevoie, ca o preferinţă editorială constantă.

Abordând un gen literar foarte adesea pus sub semnul întrebării, fie de critici, fie chiar de către autori, Le Rider complică şi mai mult lucrurile prin plasarea istoriei jurnalului în anii dificili şi fascinanţi ai modernităţii vieneze (1880-1938). Demersul său se desfăşoară, aşa cum ne-am obişnuit în cazul său, pe cel puţin două planuri: este unul teoretic - tratând cu problemele de fond ale genului - exact în măsura în care este şi unul expozitiv, prin detalierea psihologiei, stilisticii şi intenţionalităţii jurnalelor avute în vedere. Treptat, se conturează mai multe categorii şi raporturi ale temei - iar, prin acestea, un program în fapt foarte clar al cărţii (performanţă notabilă, dat fiind caracterul atât de complex, de dispersat şi de subiectiv al epocii şi al exemplelor de "scriitură a eului"). Dacă primul capitol reia concluziile mai sus amintitului volum despre modernitatea