Dintre toate rolurile lui mari şi importante, nici unul luat în glumă, nu ştiu de ce îmi amintesc întâi de Bubnov, unul dintre locuitorii Azilului de noapte, construit şi populat de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra. E un personaj de pe la sfârşitul listei de vagabonzi, are o biografie sumară şi nu spune "omul, ce minunat sună acest cuvânt!"; e unul dintre spectatorii personajelor cu sclipicioasă carieră teatrală. Victor Rebengiuc spărgea ceapă la marginea dispozitivului scenic cu atâtea concentrată convingere, era atâta singurătate şi neputinţă de comunicare în toată fiinţa lui, încât prezenţa lui scenică se constituia într-un reper semnificativ pentru întreaga panoramă a spectacolului.

Printre marile şi multele lui calităţi îmi vine să laud - poate şi din pricina contextului general - în primul rând capacitatea lui de integrare, ştiinţa lui de a subsuma puternica lui personalitate imaginii generale, concepţiei, ideii. Vedetă în deplinul sens al cuvântului, actor care poate duce pe cont propriu un spectacol, el este un extraordinar liant, o garanţie pentru creativitatea grupului. Nu, nu pentru că e un "băiat de comitet", dimpotrivă, păstrează distanţa reglementară în relaţiile umane întâmplătoare; poate timiditate, poate nevoia de introvertire pentru un extrovertit de meserie - accesul la intimitatea omului este păzit cu străşnicie. Şi poate de aceea omul este perceput ca un personaj, unul dintre cele mai izbutite din lunga lui listă: voinţă, caracter, simţ al dreptăţii. Nu e nimic cameleonic în fiinţa lui "civilă", e previzibil, va fi întotdeauna de partea celor care spun adevărul, oricât de neplăcut ar fi acesta. Nu amestecă teatrul cu viaţa, dar acest personaj limpede, lizibil, adăposteşte misterul măiestriei: reuşeşte, de fiecare dată, să convertească datele cotidianului, într-o realitate inexistentă până la intrarea lui în scenă, atât de fami