Aceste rînduri nu vor să fie nici o analiză critică (nu i-am recitit opera), nici o evocare propriu-zisă a omului (pe care l-am cunoscut tîrziu), ci, mai degrabă, o înseilare de consideraţii strict personale inspirate de literatura şi personalitatea lui Zaharia Stancu (n. 2 oct. 1902 - m. 5 dec. 1974).

Cînd l-am întîlnit, era deja Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, avea aproximativ vîrsta pe care o am eu acum şi se bucura în ochii confraţilor de un respect amestecat cu dispreţ. Fusese ani la rînd directorul Teatrului Naţional şi al Gazetei literare. îi ştiam cărţile, despre unele scrisesem, formîndu-mi o idee destul de clară. Poetul (la tinereţe şi apoi la bătrîneţe) mi se părea remarcabil, acoperit, ca şi în cazul lui Bogza, de prestigiul prozatorului (acesta, ocupînd vîrsta adultă), mult mai greu de apreciat, din cauza compromisurilor. Două feluri de proză a publicat Zaharia Stancu. Pe de o parte, erau romanele datorate condeiului său de jurnalist, amestec de cronică socială, pamflet şi reportaj, impregnate de un spirit injust şi caricatural. în această categorie intră atît Taifunul, sau Oameni cu joben de dinainte de război, cît şi Rădăcinile sînt amare de după. Pe de altă parte, romanele lirice şi vizionare, cu substrat memorialistic, precum Desculţ sau Ce mult te-am iubit. între unele şi altele nu există decît, cel mult, similitudini tematice. Cele dintîi nu mai prezintă aproape nici un interes literar. Cele din urmă s-ar cuveni reconsiderate (o încercare face Alex Ştefănescu în chiar numărul de faţă al revistei). Ceea ce m-a frapat de la început în aceste romane despre sat este că nu seamănă deloc cu acelea ale lui Marin Preda. Teleormanul natal, comun lui Preda şi Stancu, a putut da, iată, perspective incompatibile asupra ţăranului român şi a universului său moral. Ca şi satul lui Rebreanu, acela din Moromeţii este încă unul cu o involuţie