Am mai scris, în această pagină, despre Occident. Depăşind entuziasmul de la prima vizionare (la Cannes, într-o sală plină şi hohotitoare), să vedem, "la rece" (şi ce poate fi mai rece decît vizionarea filmului, pe-ndelete, pe o casetă?) ce explică succesul acestui fenomen; pentru că Occident - poate întîlnirea cea mai fericită, din istoria filmului românesc, dintre un "film de debut" şi marele public - e un fenomen, mai mult decît un simplu film, oricît de izbutit.

S-o spunem de la bun început: Occident nu e "o capodoperă"; e "doar" un film bun, care se poate vedea cu plăcere, la noi şi aiurea. El nu face apel la "publicul devotat filmului românesc", ci la marele public, pentru care mersul la cinema nu e cîtuşi de puţin o obligaţie patriotică. Acestui public - străin şi de ideea de solidarizare în jurul cinema-ului european - un film trebuie, pur şi simplu, să-i placă. Chiar regizorul, Cristian Mungiu, remarca undeva că, ani de zile, cineastului român i-a plăcut să facă alte filme decît i-ar fi plăcut publicului să vadă! Occident răspunde, cu brio, unui anumit orizont de aşteptare, descifrabil mai mult de psihologi sau de sociologi decît de criticii de film.

De-a lungul anilor, filmul românesc a bătut cu predilecţie două căi: calea filmului "de public" (de proastă calitate) sau calea filmului "de autor" (cînd, indiferent de rezultat, mai important decît filmul în sine e autorul în sine). Discursul strategic al acestui regizor la ora debutului pare să sune altfel; ceva gen: "Eu nu sînt important!, lăsaţi-mă pe mine, uitaţi-vă la film! N-am făcut filmul ca să arăt că sînt talentat, cine sînt eu şi cum văd eu cinema-ul şi viaţa! (a nu se înţelege că e de condamnat această cale!) Am vrut să fac o poveste care să vă intereseze, să vă placă, să vă aparţină, şi pe care, întîmplător, o povestesc eu!" Modestia înşelătoare şi dezinvoltura ap