Volumul de debut al lui Francisc Nona, cuprinde cîteva proze scurte, inegale ca valoare, în care se dovedeşte un prozator format deşi încă ezită între două formule epice: proză de tip realist, implicînd mediile periferice, lumea violenţei; şi cea de tip arhetipal, putem zice, cu fragmente de incantaţie (ca în proza expresionistă), predominant livrescă.
Gheorghe Crăciun remarca în prefaţă o "fascinaţie faţă de mediile sociale periferice, [...] plăcere a investigării grotescului existenţei, ştiinţa de a teatraliza anodinul şi o accentuată atracţie faţă de absurdul actelor umane". Francisc Nona tematizează în imaginea şinelor de tren paralele, alcătuite dintr-o infinitate de puncte, existenţele acestor "făpturi neînsemnate". "O infinitate de puncte s-au înlănţuit între ele şi merg aşa, fără nici o ţintă, ştiind un singur lucru: că nu se vor opri niciodată [...]. Punctele astea pot să rîdă, să plîngă, să transpire, [...], pentru că linia asta continuă trece peste ele [...], trece fără să le ia în seamă".
La polul opus, în spatele acestui cotidian meschin, este desfăşurarea livrescă, ceremonialul sau piesa de sforile căreia personajele sînt dependente fără să-şi dea seama. Teatrul pătrunde în viaţă făcînd-o de nerecunoscut: criticul îşi susţine analiza într-o reprezentaţie cu public, actorii ucid - la început doar din greşeală - spectatorii veniţi în sală, ţiganii măturători îşi povestesc Romeo şi Julieta sau Comedia erorilor, iar fraze din aceeaşi proză trimit la Othello ş.a.m.d. "ACTORUL-îNGER (ia o suliţă din recuzită; o aruncă în sală, la nimereală): Na! Luaţi şi voi. (Suliţa omoară doi spectatori dintr-o dată)" - şi măcelul continuă pînă la decimarea spectatorilor şi a actorilor deopotrivă.
în faţa violenţei, personajele se refugiază în incantaţii şi rit: "a patra şziţ - s-a dus la biserică, să plătească slujba, îl vrea
