Ideea cărţii Ciprianei Petre - teza ei de licenţă - apare formulată clar încă din Preambul : "Dezolarea neconştientizată a unei voci auctoriale eminamente narative, care, deşi încearcă prin toate mijloacele să-şi facă simţită prezenţa dramatică, rămâne condamnată la un statut marginal, parantetic, căci i se impun limitele unui gen prea puţin epic pentru gustul ei, în locul largilor desfăşurări narative de care ar avea nevoie." (p. 17)

Exegeza literară a constatat cantitatea mare de didascalii în teatrul lui Camil, dar nu s-a oprit analitic asupra indicaţiilor scenice, ci s-a arătat preocupată îndeosebi (excesiv, am putea spune) de tematică. Constatările pe care le face autoarea sunt dintre cele mai interesante, cu atât mai mult cu cât ele vin fie să ne confirme bănuieli mai vechi, fie să ne surprindă complet. Ce este în neregulă cu didascaliile? O serie de caracteristici perfect vizibile într-una dintre cele mai nereuşite piese ale autorului, şi anume Mioara, se regăsesc una câte una în tot teatrul lui Camil: excesul narativ, lungimea adeseori exagerată, lipsa funcţionalităţii dramatice, comicul şi absurdul involuntar, stereotipia portretului, precizia maniacală şi discursul poetic paralel cu replica. Spune Cipriana Petre: ""totalitatea didascaliilor se conturează în-tr-un text coerent, nu subordonat, ci paralel cu textul replicilor, pe care, astfel, îl concurează. Un text secund revendicându-şi nu doar egalitatea, ci, mai mult, întâietatea în faţa textului scenic. " (p. 35)

Prozatorul epicizează textul dramatic ratând deopotrivă şi teatrul (prin transcriere improprie literaturizând faptul scenic viu) şi proza (prin forma neadecvată). Abordarea statistică a ponderii didascaliilor dovedeşte perfect neîncrederea mărturisită a autorului în posibilităţile teatrului. O serie de grafice şi tabele ne arată cum numărul total al didascaliilor