Goga nu e un mizantrop, nu e un cinic şi nici un mercenar. El critică din convingere, are "principii". E antisemit şi şovin din mare patriotism. Nu-şi pune nici o clipă problema că ar putea greşi, că ideile sale sînt dezastruoase nu numai în politică, dar şi în relaţiile cotidiene. Ca toţi extremiştii, cînd simplifică, cînd exage-rează. Oscilează între litotă şi hiperbolă, între omisiune şi adaus. Jurnalul său din 1931 este o oglindă de bîlci: mai toţi cei care apar în el sînt gratificaţi cu cîte o etichetă, ce-i drept, de efect (cele despre Iorga sînt reluate de presă sau smulg un hohot de rîs suveranului) şi toţi sînt descrişi cu o minuţie rea, de care numai autorul jurnalului nu pare conştient. Cînd critici pe toată lumea, nu se poate să nu nimereşti şi just. Aşa, de pildă, este credibilă imaginea lui Nae Ionescu, un personaj, cum bine se ştie, foarte curtat în epocă: "pretins sfetnic de uşă din dos la Palat", "escrocel-amorez" cu ochii închişi complice "după felul crailor de mahala", care aruncă în treacăt, cu o încredere nelalocul ei, un "Lasă că-i bine!" exuberant. Nici criticile la adresa lui Iorga în chip de prim-ministru nu sînt total nejustificate (se regăsesc la Arghezi, Şuluţiu, Rebreanu etc.) şi nici rezervele cu privire la Miron Cristea (le formulează şi Galaction, în jurnalul lui). Fără îndoială că personajele vieţii politice din anul 1931 nu sînt fără pată, dar la Goga judecata de valoare este pervertită în funcţie de criterii inadecvate: urîţi şi prost îmbrăcaţi sînt întotdeauna cei din tabăra politică sau etnică socotită adversă. Unele dintre cele mai veninoase şi mai nedrepte portrete i le face lui Iuliu Maniu, "Loyola de Blaj", "politicastru mărunt, fără program şi fără linie, imoral în măruntaiele lui". Are cu acesta o discuţie în vagonul de dormit al trenului Cluj-Bucureşti şi îl priveşte "în lumina becului":

S-a îngrăşat şi f