Probabil că încă suntem mefienţi la aniversări şi sărbătoriri. Supradozele de festivism prizate în evul roşu ne-au lecuit, se pare pentru mult timp, de cultul temenelelor şi al aplauzelor de circumstanţă. A omite ori a ignora un eveniment ce ţine de borna indicatoare a vieţii, întâlnită la intervale regulate, în existenţa unei personalităţi proeminente este însă un fapt regretabil, chiar impardonabil, fie şi numai pentru că a consemna (şi sublinia!) o atare aniversare face parte, dacă nu din normele deontologice, cel puţin din zestrea de înţelepciune a presei noastre. Mai ales că înţelepciunea este printre puţinele lucruri de preţ pe care soarta nu ţi le poate răpi. Ca, de altfel, şi credinţa - unica posibilitate autentică de a lua în posesie propriul destin. Amândouă sunt arme rare, de o nesfârşită precizie, cu care Ştefan Niculescu a dobândit ştiinţa învingătorului fără învins, a cuceritorului fără pradă, ce se adapă din tradiţia unui spaţiu imens, pentru a îmbogăţi un timp eroic.

Cândva, în studenţia mea, Ştefan Niculescu mi-a recomandat să citesc Manualul lui Epictet. Acolo am aflat că înţeleptul este "cel care se împacă în chip desăvârşit cu necesitatea". Şi tot Ştefan Niculescu a încercat să mă deprindă cu realitatea faptelor bune şi rele, dar şi a celor care nu sunt nici bune nici rele. Am mai învăţat de la el că prin credinţă - fie ea şi în muzică - poţi să-ţi apropii orizontul a ceea ce nu speri, având dovada a ceea ce nu se vede.

Mai târziu, descotorosindu-mă întrucâtva de puseurile subiective ale juneţii, mi-am dat seama cât îi datorează muzica românească acestui MAESTRU, ce s-a slujit, imperturbabil, de talent şi raţiune, de vocaţie şi instinct, aşa cum se slujeşte matelotul de busolă, mânuind adevărul sacru al artei cu claritate şi spirit de fineţe, şi îmbrăţişând dintr-o unică perspectivă idei a căror înlănţuire formeaz