Mai mult decît felul cum arată, contează pentru mine cum vorbeşte un om. Cineva îmi poate deveni simpatic sau dimpotrivă, doar ascultîndu-l. Limbajul, tonul, accentul îmi spun multe despre gradul de instrucţie, provenienţa socială, dar mai ales despre inteligenţa şi "naturelul" vorbitorului. Un neologism schimonosit sau o expresie demodată, o greşeală gramaticală sau o preţiozitate snoabă, un cuvînt grosolan sau un eufemism pudic mă pot înduioşa, îmi stîrnesc rîsul sau repulsia. Persoanele foarte în vîrstă, care mai spun, de exemplu, muzică lejeră, fotel, garderob pentru dulap sau adresează o rugăminte cu "sînteţi gentil să..." (în loc de generalizatul drăguţ) mă emoţionează. Accentul vulgar (nu regional, e o mare diferenţă) al unor persoane publice, combinat cu limba de lemn prostovană, hipercorectitudinile de şcolar tocilar (este, nu ieste, aceasta nu asta, în limbajul colocvial), clişeele ideilor primite de-a gata îmi relevă impostura. Dacă îmi place la nebunie firescul ţăranilor în graiul locului lor, chiar şi atunci cînd se ştiu filmaţi, mă indispune sărăcia de vocabular din sondajele de stradă, mai ales liceenii care nu sînt în stare să-şi exprime o părere favorabilă decît în exclamaţii argotice (cool, super, marfă) sau chiar nearticulate: uau! E un sunet pe care îl scoate şi motanul meu, cînd vede cutia de Kitekat.  Am citit că în SUA fac bani buni nişte specialişti numiţi accento-terapeuţi, solicitaţi de cei ce vizează o carieră în teatru, film, radio şi televiziune, de diverşii "purtători de cuvînt", dar şi de parveniţii care, schimbîndu-şi numele, vor să-şi facă uitată originea. Informaţia menţiona că aceşti specialişti au şi clienţi care vin să deprindă un anumit accent, fiindcă au interes să fie integraţi în comunităţi de care nu aparţin de drept.  în urmă cu un deceniu, am fost rugată să fac ore de conversaţie în româneşte cu un elveţian ce venis