Cine e banatenii si ce vrea ei
Festivalul dramaturgiei romanesti a ajuns la a zecea editie de la inventarea lui, la Timisoara, in 1980. Poate tocmai de aceea, nici pina in zilele noastre nu a scapat de fantoma lui Everac – ce bintuie provocind caragialiene pupaturi made in Piata Independentei –, cei ce tocmai il injurasera imbratisindu-i spectrul care rasare de prin ziduri ca sa imparta carti din valiza-i diplomat pe culoarele Teatrului „Mihai Eminescu“ din Timisoara care, inca, are atasat numelui calificativul National, in ciuda descentralizarii, cum idem din Craiova in Cluj si din Iasi in Tirgu Mures. Ma rog! In capitala Banatului fiinteaza trei teatre: unul de limba germana (foarte jos valoric), unul de limba romana (cel cu festivalul, nici prea prea, nici foarte foarte) si unul de limba maghiara (chiar performativ). Dupa ’89, Serban Foarta a desantat, ca director, intr-o misie exorcista. N-a fost sa fie. Doar visatorii isi vor fi inchipuind ca Timisoara e (intr-)o alta tara. Ion Marin Almajan, seful judetenei de cultura, isi aminteste doar doi directori antedecembristi – unul fiind actualul director, Lucia Nicoara. Personal, din ’91 de cind i-am putut urmari activitatea, nu pot nota pentru teatrul de limba romana din Timisoara decit doua evenimente reale: Cersetorul in regia lui Beatrice Bleont si Sexul femeii ca un cimp de lupta… in viziunea lui Ion Ardeal Ieremia, si acelea pe timpul directoratului lui Stefan Iordanescu (obligat de Caramitru sa aleaga intre Timisoara si Bulandra, alegere nefasta, cum ne-a aratat finalul trecutei stagiuni). Or fi primit Foarta si Iordanescu invitatii? Sigur e ca, intre 5 si 12 octombrie, nu i-am zarit pe culoarele Teatrului „Mihai Eminescu“ din Timisoara (fiindca mai e unul cu acelasi nume la Botosani, chestie nascatoare de lacramatii la nivel ministerial, cu citiva ani in urma).
In schimb, am intilnit
