domniţa poesie face rondul de dimineaţă

ea a venit plutind pe saboţi de sticlă albastră strălucind ca o bijuterie de mare fineţe

gleznele ei luminau ca stelele la douăzeci de centimetri deasupra pămîntului

rotulele nu mai povestesc chiar ne orbeau

ochii nu-i avea cu ea şi nici sînii şi fără ochi şi fără sîni era perfecţiunea întruchipată

domniţa poesie nu scotea nici un cuvînt nu silabisea nici o literă nu făcea

nici un semn

era mută şi foarte frumoasă şi-n loc de ochi şi de sîni avea

unele cu altele-mbrăţişate multe văzduhuri albastre

şi prin pulpele ei se zărea ca prin vitralii halucinante cum furnicile vii ale morţii

şi cum furnicile moarte ale vieţii dansau un dans frenetic exagerat de bizar

era în tăcerea sa sculpturală foarte tandră şi foarte sinceră şi foarte adevărată

domniţa poesie făcea rondul de majestate era dis-de-dimineaţă şi eu eram

epuizat de luptele de gherilă dintre bătrînul ficat şi bătrînul plămîn din trupu-mi întins ca un arc deasupra unei prăpăstii piezişe

şi-mi lingeam pieptul cu limba unei pisici fosforescente venită în vizită

dintr-o viaţă glorioasă de altădată

şi-mi stîrneam durere roşietic-amăruie şi nespus de fragedă lăsîndu-mă muşcat

de un fel de şarpe boa cu dinţi ferăstrău

domniţa poesie continua să facă rondul matinal cu paşi fermi de cristal

mă privea pesemne din cînd în cînd cu obrazul ei fără ochi

şi mă încuraja să rezist

în picioarele ei saboţii albaştri scînteiau de-a dreptul divin şi pe trupul ei

la distanţe egale de plexul solar sediul peştera străveche ale sufletului

creşteau două ceasuri imense cu timpul