Între perechea de antonime moştenite - greu / uşor - şi cea a neologismelor facil / dificil echivalenţa e doar parţială, raportul - asimetric. Ca în multe alte cazuri, termenii pătrunşi mai tîrziu în limbă au sensuri mai puţine, mai precise, intră în mai mică măsură în expresii şi locuţiuni. în uzul limbii actuale există însă o aplecare către preţiozitate - care evoluează simultan cu direcţia opusă, de accentuare a caracterului oral, popular şi chiar vulgar, fără ca una să o stingherească pe cealaltă. Preţiozitatea se manifestă în mod tipic în tendinţa de a substitui prin neologisme elementele vechi, chiar acolo unde ar fi preferabil să se păstreze distincţiile semantice şi mai ales stilistice. în cazul dat, impunerea perechii dificil / facil se justifică destul de bine prin dorinţa vorbitorilor de a evita o polisemie uneori supărătoare a termenilor greu / uşor: care au atît sensul concret (referitor la greutatea fizică, la apăsarea mare sau dimpotrivă redusă a unei mase materiale), cît şi pe cel abstract (referitor la ceea ce e complicat, întîmpină obstacole, cere eforturi - respectiv e simplu, lesne realizabil). Dificil şi facil au intrat în limbă ca împrumuturi din franceză (modelate şi după latină, în genere după limbile romanice), devenind sinonime pentru sensurile abstracte ale perechii; e însă interesant că cei doi termeni ai opoziţiei nu au acceptat la fel de uşor dublarea inovativă: greu a fost mai puternic concurat de dificil, care s-a impus în multe contexte tipice: întrebare dificilă, situaţie dificilă etc. Uşor a cedat mai puţin din spaţiul său lui facil; nu ştiu dacă în această direcţie a jucat vreun rol existenţa subsensului negativ al neologismului (facil - "prea uşor"; "superficial").

Astăzi facil e însă tot mai des folosit, mai ales în limbajele tehnice, ca determinant tipic al unor substantive precum acces, transfer etc., cu sen