Într-un articol din revista 22, Cristian Preda ajunge - încă din titlu - la concluzia că la viitoarele alegeri prezidenţiale PSD-ul pare a avea dificultăţi să prezinte un candidat. Analistul se bazează pe mişcările deconcertante ale premierului Năstase: în doar câteva luni, el a făcut mai multe tentative de a-l îndupleca pe Ion Iliescu să-şi manifeste măcar gândul de-a rămâne la putere. Toate soldate, după cum se ştie, cu eşecuri. S-a scris enorm despre încercările primului-ministru de a forţa Constituţia (pentru că asta ar însemna un nou mandat iliescian): ba c-ar fi încercat să-l compromită, ba c-ar fi intenţionat să-l pună în faţa faptului împlinit, ba c-ar fi vrut să ştie cum stau lucrurile, ca să-şi lanseze propria campanie.
Oricare-ar fi fost mobilurile lui Adrian Năstase, năduşeala îi trădează neliniştea. Cu toate că, deocamdată, "prinţul moştenitor" se află într-o poziţie ideală: şef de partid, şef de guvern, el ar avea, în principiu, toate uşile deschise. Şi atunci? De ce se sfieşte să atace frontal? Cristian Preda pune mişcările de învăluire ale şefului de cabinet pe seama tinereţii acestuia. O fi dl Năstase tănâr, dar nu e chiar imberb: dacă nu mă înşel, în 2004 va avea 54 de ani. Peste un mandat, în 2008, ar ajunge la 58, iar dacă nu cădem în dictatură, s-ar putea retrage frumuşel la pensie în 2012, când, la 62 de ani, va avea timp suficient să-şi admire colecţia de tablouri.
În opinia mea, Năstase voia să afle în ce măsură se poate baza pe sprijinul lui Iliescu. Popor îmbătrânit, conservator, inamic al experimentelor, românii acceptă cu greu schimbarea. Iar când o acceptă, vor rezultate fulgerătoare. Dacă ele nu vin, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat cu Emil Constantinescu: prinţul strălucitor se metamorfozează, cât ai zice peşte, într-un broscoi râios. Rezultatul are de ce să-l mâhnească pe premier. în locul unui spriji
