Viaţa literară îi exclude foarte repede pe cei care o trădează, preferînd funcţiile oficiale, chiar dacă au fost cîndva nume literare mari. Jurnalele interbelice, care dau seama despre tot soiul de nulităţi, despre înspăimîntătoare antitalente, despre numeroase doamne şi domnişoare, soţii sau fiice, care scriu din lipsă de altă ocupaţie, despre diletanţi şi aspiranţi mai mult sau mai puţin onorabili - cu toţii uitaţi astăzi - abia dacă îl pomenesc pe Octavian Goga, care trece dintr-un minister în altul şi, cînd nu e ministru, trage sfori în politică. Deşi fusese primit în Academie încă de la începutul anilor '20, deşi a fost în 1924-1925 preşedinte al SSR, deşi este sărbătorit oficial la împlinirea vîrstei de 50 de ani, Goga nu mai reprezintă pentru scriitorii dintre războaie decît un instrument administrativ. Revistele literare, în schimb, îl lasă, ca om politic, pe seama marilor cotidiane. Există şi excepţii. Camil Petrescu, care condusese Săptămîna muncii intelectuale�, revistă civică pe care o scria aproape în întregime, reia, în mai 1926, în Cetatea literară, idei din fosta lui publicaţie şi dedică un articol "de atitudine" cuplului politic Goga-Averescu,: Dictatura muncii intelectuale. Dacă Generalul Averescu ar înţelege, dacă d. Goga ar avea curaj. Articolul lui Camil Petrescu este legat de un episod care făcuse vîlvă în 1926, demisia guvernului liberal condus de Ionel Brătianu, cînd Ferdinand îl însărcinează pe Averescu, preşedintele Partidului Poporului cu formarea noului guvern, iar Goga este Ministru de Interne. Cînd flatîndu-l, cînd certîndu-l, cînd deschizîndu-i ochii, cînd forţîndu-i mîna, cînd şantajîndu-l sentimental, cînd părînd să se resemneze, Camil Petrescu vrea să-şi impună, în sfîrşit, o veche obsesie:
Legiferarea muncii intelectuale - oricîte studii ar cere - trebuie să fie neapărat un capitol al unui program serios de guvern