Descartes îi scria în 1648, de la Paris, dintr-o casă în care locuia cînd venea de la Amsterdam, prinţesei Elisabeta de Boemia: "Aşa cum mă aflu aici, cu un picior într-o ţară şi cu celălalt în alta, consider condiţia mea foarte fericită, întrucît este liberă." Şi eu, plecat din România lui Ceauşescu acum 30 de ani, şi vechea mea prietenă Gabriela Melinescu, care a părăsit ţara cu 2 sau 3 ani după mine, ne găsim azi - un azi care a început acum 12 ani - într-o condiţie similară după prăbuşirea în ignominie a comunismului: suntem deci liberi de a reveni în ţara în care ne-am născut, suntem liberi în sensul sugerat de Descartes în epistola amintită.

Datorită acestei libertăţi mi-a căzut în mînă anul trecut, cînd mă aflam la Cluj ca Visiting Professor al universităţii de acolo, Jurnalul suedez I, asupra căruia îmi atrăsese atenţia o colegă, Sanda Cordoş. Traversînd o perioadă dificilă a vieţii ei, mi-a spus ea, bolnavă fiind şi de mai multe ori spitalizată, această carte îi făcuse mult bine. Am verificat eu însumi acest efect stimulator, dătător de viaţă şi de energie citind jurnalul Gabrielei Melinescu şi simţindu-mă îndemnat - chemat de vocile amintirii care veneau din text, delicate şi totodată vibrînd de o forţă subtilă şi severă - să scriu despre această carte extraordinară, să scriu numaidecît - ceea ce am şi făcut, trimiţînd fără întîrziere articolul meu revistei 22, unde a apărut. (Un fragment, spre măgulirea mea, a fost selectat pentru coperta a 4-a a noului volum.)

Acest articol era, cel puţin în parte, o scrisoare deghizată în care pronumele la persoana a 2-a singular - acel "tu" cu care te adresezi unui prieten regăsit - alunecase în pronumele la persoana a treia... Abia aşteptam să citesc noul volum al jurnalului suedez - trimis de Editura Polirom prin poşta electronică - şi _l-am citit, în pagini tipărite de imprimanta mea