Scrisoarea saptamanii. Romania nu mai crede in nimic. As putea scrie despre mine. De-a lungul celor 87 de ani ai mei mi s-au intamplat multe, am trecut si eu de cateva ori, ca multi altii, pe langa moarte, am intrezarit si eu pret de o clipa lumea "de dincolo", dar Dumnezeu m-a ajutat de fiecare data...
Scrisoarea saptamanii
Romania nu mai crede in nimic
As putea scrie despre mine. De-a lungul celor 87 de ani ai mei mi s-au intamplat multe, am trecut si eu de cateva ori, ca multi altii, pe langa moarte, am intrezarit si eu pret de o clipa lumea "de dincolo", dar Dumnezeu m-a ajutat de fiecare data sa scap. Am avut si eu un sot bun, care a orbit intr-un stupid accident "de munca", iar fiul meu cel mai mic si-a petrecut toata copilaria mergand cu el de mana prin casa, prin curte, prin parcuri, prin oras. Acelasi fiu mai mic mi-a murit chiar in ziua cand implinea 40 de ani, s-a dus ca o adiere care-ti racoreste fruntea si inima. Tocmai stateam la palavre, el pe fotoliu, eu pe canapea, cand, deodata, si-a dus mainile la tample. "Ce ai? Ce s-a intamplat?" "Parca am trecut pe sub niste sarme de inalta tensiune", mi-a spus, si pana sa vina salvarea "noastra", a murit in bratele mele. Nimeni n-a inteles cum un om atat de puternic, plin de bucuria pura de a trai, atat de nobil sufleteste, se poate stinge la cel mai mic curent iscat intre doua usi ale existentei. M-am suparat atunci si pe destin si pe Dumnezeu. Si totusi, Dumnezeu nu m-a luat. Mi-a iertat ratacirea. Am continuat sa ma rog nu pentru mine, ci pentru sufletele celor morti si ale celor vii. Rugaciunea nu trebuie sa fie nici complicata, nici sofisticata. Nu este nevoie de multe vorbe. Ridici ochii spre cer, iti intorci ochii spre sufletul tau si comunici cu Domnul, nu neaparat in cuvinte.
Am muncit o viata intreaga si nici acum nu pot sta degeaba. Am pornit-o de jos, ca foarte
