Cind, in urma cu citeva saptamini, am propus revistei Observator cultural ideea acestui serial, sedus probabil de complexitatea subiectului, excitat de neobisnuitul aventurii care stiam ca ma asteapta, am scris un text grabit, criptic pe alocuri, in care prima mea grija a fost sa arat nodurile de semnificatie ale viitorului traseu. Poate ca mai mult decit orice doream sa fac perceptibila aceasta sintagma, pact somatografic, pornind de la o mai veche intuitie a lui Mircea Nedelciu, expusa intr-un comentariu din urma cu vreo 20 de ani. Vorbind despre cartile colegilor sai de generatie, autorul Tratamentului fabulatoriu constata atunci ca lentilele ochelarilor cu care e dotata critica noastra sint de mult depasite si reduse la o functie deformatoare, expresie a unor puncte focale asimetrice care tulbura claritatea privirii, in loc s-o intareasca. Dupa 20 de ani de la acesta observatie, putem vedea cita dreptate avea pe atunci tinarul prozator, pentru ca situatia nu pare sa se fi schimbat prea mult.
Critica noastra „de autoritate“ merge inainte cu aceleasi notiuni si concepte prafuite, practicind un discurs bazat, in buna masura, pe rezumat, parafraza, analogie si, de multe ori, pe consideratii exterioare textului ca atare, fara a urmari cu adevarat articulatiile psiho-existentiale ale scrisului autorului avut in vedere, adica acele zone de emergenta creatoare aflate in strafundurile valorilor ontologice ale oricarei literaturi.
In critica romaneasca de azi, cind nu ai de-a face cu limbajul rebarbativ al unei semiotici structurale de mult apuse, cind nu te impotmolesti intr-un discurs oracular, pretentios, obsedat de tot soiul de metafizici moderniste ce si-au pierdut de multa vreme motivatia si sensul, esti intimpinat de cronici, eseuri sau articole din care lipsesc notiunile elementare ale postmodernitatii, de parca, in ciuda metamorfozelor cimpulu
