Cununita grea de etern premiant si aureola sa legendara atarna greu pe fruntea presedintelui. Il însingureaza. Intr-o lume în care totul curge si se preschimba, rating-ul presedintelui Iliescu este stabil ca o idee fixa pe harta preferintelor electorale. El si inca doua institutii progresiste, Biserica si Armata, ocupa un confortabil si neschimbator loc întai cand e vorba despre încrederea opiniei publice, în vreme ce fostii sai tovarasi de drum s-au pierdut în sinergia faptelor. Unii au fost chiar împuscati.
Catarat pe cifre ametitoare, Ion Iliescu pare sa-si fi rezolvat crizele morale, de le va fi avut vreodata! Etern preocupat de diferentele dintre saracii si bogatii lumii, de imoralitatea politicienilor, de coruptie, mereu amator sa submineze sistemul din interior, presedintele pare sa nu bage în seama faptul ca audienta sa e tot mai saraca. Chiar si cei mai fideli tovarasi de drum par sa pastreze o distanta respectuoasa, fie pentru a aplauda mai bine, fie pentru a putea casca în pumni de plictiseala.
Cu toate se poate obisnui Ion Iliescu. Si cu nepasarea, si cu transformarea lui în statuie de ceara în Muzeul figurilor de partid, si cu metamorfozarea coruptilor în campioni ai economiei de piata. Un lucru pare, însa, peste puterea de întelegere a presedintelui, faptul ca si-a pierdut garda ideologica pe drum. Inca de la începuturile carierei sale postrevolutionare, o mana de oameni l-au însotit peste tot pe unde l-a tarat sinergia faptelor. Acestia erau, în cea mai mare parte, senatorii. Garda lui de nemuritori. Mai toti de-un leat cu el, credinciosi ca elvetienii Papei, senatorii au fost maleabili ca toporul în mainile versate ale lui Ion Iliescu. Atunci cand l-a suparat Petre Roman, a pus garda pe el. Rezultatul? Partidul a explodat, umpland scena de resturi. El însusi senator, pe cand era în opozitie, Ion Iliescu a fost coleg cu multi dintre c
