Romana, limba materna si, pana atunci, limba literaturii, nu e totusi abandonata, insa i se schimba si functia, si pozitia: va fi rezervata jurnalului, comunicarii cu sine. Devine o limba tacuta, limba interioritatii. Scriitoarea locuieste in Suedia, insa are cetatenie belgiana, dupa sot, un renumit editor, iar limba cuplului, a iubirii, a intimitatii, a cotidianului este franceza.
Cei doi suedezi de import, fiindca la Stockholm ambii sunt "straini", scriitoarea romanca si editorul belgian, calatoresc mult si des. Se duc in special spre sud, in Elvetia si Italia, unde fac lungi sejururi, cele mai multe de afaceri, editorul are acolo interese profesionale. Limbile de comunicare sunt italiana si germana, in varianta sviteriana.
Aceasta babilonica ambianta lingvistica (ar mai fi trebuit enumerate si limbile de lectura !) nu impestriteaza insa paginile jurnalului cu expresii ori cuvinte neromanesti. Paradoxal, poate, scriitorii romani exilati autori de scrieri memorialistice, jurnale, confesiuni, amintiri s.a.m.d. fac parca din textele lor cetati ale unei limbi romane "curate", sustrasa metisajului lexical si dezmembrarilor sintactice existente in limba publica din tara. Lingvistii si stilisticienii pot scoate probabil interesante concluzii din, spre exemplu, compararea jurnalelor si a memoriilor publicate de destarati cu diferite vechimi in exil, ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Matei Calinescu si Ion Vianu, Norman Manea, Gelu Ionescu, Virgil Nemoianu s.a. cu jurnalul lui Mircea Cartarescu, unde frecventa insemnarilor personale in limba engleza este cu totul remarcabila, sugerand un bilingvism in celelalte cazuri cu desavarsire absent, desi dincolo este vorba de autori care traiesc de multe decenii in spatiul altor limbi.
Ceea ce, la un nivel de apreciere mai sumar, poate sa apara fie ca sclifoseala, fie ca performanta postmodernista, in func
