Radu Ioanid a reusit sa-si citeasca dosarul (ori mai exact spus, dosarele). Avem de-a face cu o situatie absolut fascinanta: este vorba de istoria unei lucrari de doctorat sustinute oficial la Universitatea din Cluj. In conditiile radicalizarii extremiste a regimului Ceausescu, teza lui Ioanid a devenit subiectul unor interminabile anchete de politie politica. In mod normal, o asemenea abordare critica a ideologiei extremei drepte din Romania interbelica ar fi trebuit sa fie daca nu aplaudata, macar tolerata de regim. La urma-urmelor, socialismul de stat al lui Ceausescu se pretindea succesorul „traditiilor progresiste“, deci antifasciste si internationaliste. In fapt, tinarul sociolog Ioanid s-a intilnit (direct sau indirect) cu efectele transfigurarii regimului leninist din Romania intr-un sistem care combina retorica stingista cu un nationalism virulent si o vag camuflata xenofobie. Este intr-adevar halucinant sa observi ca o institutie monstruos-tentaculara precum Securitatea ajunge sa faca dintr-o teza de doctorat pe o tema cit se poate de acceptabila din perspectiva traditiei marxiste subiectul unei anchete menite sa descopere eforturi de subminare a valorilor nationale. Pandantul acestei anchete era, fireste, doctrina protocronista, despre care cerberul ideologic Eugen Florescu afirma fara ezitare ca reprezinta „gindirea politica a secretarului general“. In atari conditii, evident ca teza lui Ioanid nu avea sanse sa fie publicata in tara.

Se intimpla sa cunosc personal multe din pesonajele evocate in articolul Anatomia delatiunii, insa ma voi abtine de la comentarii legate de indivizi. Textul lui Radu Ioanid este suficient de elocvent pentru a nu mai fi nevoie sa spun cit de dureroase sint aceste profund dezagreabile, insa necesare, revelatii. Ca si in cazul Dan Oprescu (informatorul plasat linga Stelian Tanase), avem de-a face cu personaje minabi