Luată metodic, Întâlnire la Kronstadt nu e nici excepţională, dar nici proastă, şi nici mediocră. Autorul, Edgar Reichmann, e un emigrant braşovean de origine evreiască, stabilit în Franţa. Întâlnire la Kronstadt e o autobigrafie cuprinzând prima copilărie, anii celui de-al doilea război mon-dial şi tinereţea autorului cu toată ţesătura de întâmplări dintr-o istorie precipitată. Personal, această carte mi-a plăcut, mi-a fost agreabilă aşa cum pot fi agreabile unele cărţi nu neapărat fundamentale, canonice etc., care, nu rareori, devin ilizibile azi. Edgar Reichmann e autorul unei proze ce semănă mult cu cea a lui Isaac Bashevis Singer, cu care împarte aceeaşi spiritualitate şi un soi de realism magic edulcorat şi crepuscular în descrierea unor evrei domestici şi simpatici, cantonaţi identitar în prima jumătate a secolului, transformaţi ulterior ireversibil. Formidabilă de-a dreptul mi se pare atmosfera Braşovului cu multe faţete, un fel de Shambala a nostalgiilor autorului, un loc de încrucişare a spiritului teuton cu cel slav şi cu cel bizantin, populat de fantome de domniţe bisexuale şi înconjurat de culmi neguroase. Întâlnire la Kronstadt este un roman al exilului în toate sensurile, o poveste a jidovului rătăcitor, în cel mai realist mod posibil. Plecat în 1957 din Braşov, prin Ierusalim la Paris şi de acolo în Africa, Arnim Stern nu ajunge, de fapt, nicăieri, cu toate poziţiile universitare ocupate sau cu familia furată şi femeile lui iluzorii. Cartea demonstrează cât de actual e mitul evreului călător non-identitatea lui sau multiplele identităţi asimilabile. Rămâne, în final, doar ceea ce face din om trecutul: copilăria, locurile puternic marcate afectiv, mirosurile şi spaimele primilor ani, supravieţuind diverselor peceţi culturale. Rămâne durerea înstrăinării de femeia cea mai iubită, a căsătoriei ratate, a prietenilor trădaţi sau trădători sub teroare