Încerc, i-am spus răspicat, să-mi fac meseria. Nu te holba, scuză-mă, scuză-mă, aşa uimit la mine, aşa trăsnit, scuză-mă, scuză-mă, cu leuca. Ai auzit foarte bine: me-se-ria! Urechea ţi-e fină, cu pavilionul larg, vorace; înregistrează aiuritor, introduce orice în cutia cu surprize, ba şi franjuri de-ale tale pe deasupra, hm!, de chichiri-michiri... A scrie e o treabă păguboasă, o muncă de zădar, un efort cu fîs şi harcea-parcea? Zi-i cum vrei, dar pricepe, omule! că prejudecăţile, fantasmagoriile cu poeţi bucşiţi de micşunele-n bidinele, prozatori tumultuoşi, vînjoşi (primul, al doilea, al treilea tom etc.), critici infatigabili, eseişti nonstop, mă rog, părerea că "ăştia", adică, scuză-mă, scuză-mă, scriitorii ar fi nişte fluieră fluturi divini e fumată pîn'la chiştoc, veştejită-n vrej pe veci. Inspiraţia? Mai degrabă tenacitatea, da, cred că tenacitatea-i adevărata căruţă, înjugaţi fiind la dînsa pe viaţă. Ştiu, bănui, o să-mi dai exemple: marii, celebrii... S-o luăm metodic, catodic, anodic! Nu te hlizi, scuză-mă, scuză-mă! A, chestia cu "scuză-mă" e un tic verbal, nu mă scuza deloc, pune-mă la punct şi virgulă, fă terci din mine, mă bucură infinit! Eu, pe cît mi-e posibil m-am obişnuit să nu izbesc la cap, să nu pocnesc la plex, la complex(ul) de inferioritate etc. etc. Şi-aşa plouă, pică frunza, cresc preţurile, ne turteşte...
Încerc, i-am spus răspicat, să-mi fac meseria. Nu te holba, scuză-mă, scuză-mă, aşa uimit la mine, aşa trăsnit, scuză-mă, scuză-mă, cu leuca. Ai auzit foarte bine: me-se-ria! Urechea ţi-e fină, cu pavilionul larg, vorace; înregistrează aiuritor, introduce orice în cutia cu surprize, ba şi franjuri de-ale tale pe deasupra, hm!, de chichiri-michiri... A scrie e o treabă păguboasă, o muncă de zădar, un efort cu fîs şi harcea-parcea? Zi-i cum vrei, dar pricepe, omule! că prejudecăţile, fantasmagoriile cu poeţi bucşiţi de micşunele
