Intuitiv, autorul porneşte de la o fabulă (în creuzetul d-sale stilistic se ivesc şi oportune note pamfletare, precum o emanaţie a energiei ce se degajă din profunzimea decepţiei), cea a oamenilor cu nasul strîmb care se uită chiorîş la cei cu nasul normal, a cocoşaţilor care au aerul a-i dispreţui pe cei cu coloana vertebrală dreaptă, a şchiopilor care se simt insultaţi de performanţa celui ce aleargă sau face salturi în faţa lor. Străvechiul, universalul reflex omenesc care-i opune pe estropiaţi indivizilor valizi translează şi în lumea valorilor spirituale: "Ştiţi care e visul scriitorului colaboraţionist? Simplu! Acela ca toate personalităţile preeminente ale culturii universale să fi fost colaboraţioniste. O aflăm fără surpriză, dar cu încîntare, de la aceeaşi voce, pornită pe panta unor confesiuni de nimeni cerute, dar înalt-edificatoare" (e avut în vedere directorul de tristă memorie al TVR, dl. Paul Everac). Modulaţia ironică prin care e ţinut isonul impudicei pretenţii depăşeşte, desigur, limita momentului care o circumscrie, rezonînd din plin în actualitate: "Cine? Chiar toţi artiştii să fi fost colaboraţionişti? Nu toţi, dar măcar cei mai mari. De la Aristotel (mentorul lui Alexandru cel Mare) şi Ovidiu (linguşitor al lui Augustus), trecînd prin Shakespeare (adulator al reginei Elisabeta) ori Racine (omul de casă al Regelui-Soare), continuînd cu Goethe (ministru al prinţului Karl-August) ori Beethoven (cel cu cvartetele Razumowsky) şi terminînd cu Richard Strauss (compozitor preferat al lui Hitler) ori Sartre (apologet al lui Stalin) - toată lumea bună defilează. Colaboraţioniştii români s-ar găsi, prin urmare, în cea mai selectă companie; în acelaşi infern ar urma să supravieţuiască Ovidiu, Shakespeare, Racine, Goethe împreună cu Eugen Barbu ori Adrian Păunescu. "Colaboraţionişti din toate ţările (şi din toate timpurile), uniţi-vă!" - aceasta ar fi e