Publicul nostru nu s-a mai bucurat de multă vreme ca acum, la Turnul din Pisa, revăzîndu-i, împreună, într-un trio de monştri sacri autohtoni (în postură de lăutari, găinari, puşcăriaşi, lorzi!), pe Gheorghe Dinică, Dorel Vişan, Valentin Uritescu! Toţi trei fac o risipă de farmec şi de magie actoricească demnă de case oricît de mari. Apropo de case mari, nu e greu de imaginat cum ar fi fost exploatată această triplă mină de talent, dacă ea s-ar fi aflat în California, să zicem, şi nu într-o zonă defavorizată cinematografic, în care actoria de film a rivalizat, ani de zile, cu şomajul forţat. Din acest punct de vedere, Turnul din Pisa marchează o revenire spectaculoasă a micului nostru star system local. Context în care pare firească ideea că interpreţii îşi dăruiesc personajelor pînă şi propriile prenume: nea Gigi, nea Vali şi nea Dorel!

Există, în film, un cadru care nu se poate uita (chiar dacă ai uita tot restul): ei trei, pe o bancă, filmaţi din spate, privind, în tăcere, în zare, unde se vede un munte. E capătul pămîntului, e o bisericuţă scorojită, e o cruce de lemn; cei trei au venit, la ieşirea din puşcărie, la mormîntul lui "nea Costică" ("nea Costică arăta ca un Dumnezeu cu vioară"...) E o secvenţă care va fi des citată, de-a lungul timpului, ori de cîte ori va fi vorba de unul dintre cei trei actori... Dar mai există, în Turnul din Pisa, o mulţime de alte momente antologabile; de pildă Dinică, filmat "din ceafă" (dar un mare actor are şi ceafa expresivă!), în timp ce cîntă ( şi cîntă pentru prima dată în vreun film) "De-aş fi vîntul cu miresme parfumate"... Sau sarcasmul din vocea lui Dinică, răspunzînd la replica poliţistului (cu morga lui Mitică Popescu) "Nu sînt colonel!" - "Nu contează, noi respectăm poliţia!"; şi, din nou, peste cîteva clipe: "Nu sînt colonel!" - "O să fiţi!"... Sau umorul din vocea lui "Vali" (Uritescu), întîmpinînd