Clasicii

Tocmai a apărut la Editura Humanitas ediţia a II-a a Notelor şi contranotelor lui Eugen Ionescu, publicată pentru prima dată, în franceză, acum exact 40 de ani, în 1962, moment în care dramaturgul Ionesco, autor al Cîntăreţei chele, al Scaunelor, Lecţiei, Rinocerilor, era deja apreciat şi contestat concomitent - începea deci să fie considerat un mare creator de teatru. Volumul cuprinde scrieri dintre cele mai diferite, avînd însă în comun tema teatrului; se găsesc reunite aici celebrele texte despre avangardă (Discurs despre avangardă şi Tot despre avangardă), disputele cu criticii (Vorbe despre teatrul meu şi despre vorbele altora, dar şi schimbul de replici cu Kenneth Tynan din The Observer), fragmente de jurnal, mărturisiri despre unele dintre piesele proprii (Cîntăreaţa cheală, Scaunele, Jacques, Amedeu sau Cum să te de descotoroseşti, Rinocerii), portrete ale lui Caragiale, Brâncuşi, Schneider. Textele datează de la începutul anilor '50 pînă la începutul deceniului următor şi, în ciuda caracterului lor fragmentar, sînt străbătute de obsesii constante care le dau cel puţin aparenţa de unitate. Ionescu cel din Nu e încă de regăsit în paginile Notelor..., revoltîndu-se de data asta împotriva inconstanţei criticilor (sau a lipsei lor fie de criterii, fie de onestitate), a pretenţiilor de accesibilitate a teatrului, a teatrului bulevardier primar (şi nu primitiv, ţine să precizeze) şi, în primul rînd, împotriva ideologizării artei, a transformării teatrului în instrument sociologic. "Avangarda înseamnă libertate", spune Ionescu în primul din cele două eseuri despre avangardă, însă într-un moment şi un loc nu foarte propice libertăţii în felul în care o înţelegea Ionescu. Note şi contranote e o carte extrem de interesantă nu doar pentru exegeţii dramaturgului, dar şi pentru dezbaterea de idei din Europa occidentală a perioadei imediat următ