Într-un moment în care e loc pentru toate aproximaţiile şi în care numai cine nu vrea nu se pronunţă asupra limbii române, apare, iată, o carte datorată unuia din cei mai buni cunoscători în materie: Introducere în istoria limbii române de dl Grigore Brâncuş (Ed. Fundaţiei România de mîine, 2002). Deocamdată, un prim volum, consacrat originilor limbii noastre (plus un capitol de fonetică istorică) şi care va fi urmat de un al doilea, consacrat gramaticii istorice. Cartea este un curs universitar ţinut de-a lungul vremii de către profesorul Brâncuş la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Studenţii d-sale şi-l amintesc foarte bine, sfîşiaţi cum au fost cu toţii între admiraţie şi teamă. Facultatea de Litere a avut puţini profesori atît de exigenţi cum este dl Brâncuş, un savant în toată puterea cuvîntului, probabil astăzi, unicul specialist român în albaneză şi iliră prin care se verifică trecutul limbii noastre.

Cartea este instructivă şi plăcută. Foarte concisă, ea descrie evoluţia limbii vorbite (şi scrise, cîtă şi cînd este) la nord şi la sud de Dunăre, începînd de la romanizarea Daciei şi mergînd pînă în secolul al XV-lea. Se referă, cum se vede, la intervalul cel mai puţin cunoscut şi mai disputat de lingvişti şi nu numai de ei. Înaintaşii dlui Brâncuş, în explorarea acestei perioade, sînt, la rîndul lor, cîteva somităţi ale lingvisticii noastre, locul de frunte deţinîndu-l Al. Rosetti. Polemicele care i-au opus pe unii altora au avut adesea un caracter internaţional, savanţi austrieci, unguri etc. intrînd în aceste bătălii care au fost cîteodată, din păcate, intens politizate, în detrimentul ştiinţei, fireşte.

Am, cum am sugerat din capul locului, şi un motiv special de a recomanda această carte, dincolo de seriozitatea ei ştiinţifică. Limba română (ortografia, istoria ei, anumite compartimente cum ar fi vocabular