Discuţia despre scrierea limbii române nu poate fi nici inutilă şi nici stupidă atâta vreme cât, în ultimii zece ani, s-a reinstaurat la noi un sistem nemaiîntâlnit altundeva: cel al ortografiei opţionale. Cine afirmă că "ortografia Academiei nu e obligatorie" (neadevăr folosit de unii ca pretext pentru a nu o respecta) nu face altceva decât să consolideze una dintre cele mai "originale" trăsături ale culturii româneşti. Absurd în sine, sistemul ortografiilor opţionale ne aparţine şi ne caracterizează. Dacă dorim într-adevăr ca el să dispară, trebuie mai întâi să înlăturăm imensa neînţelegere care i-a dat naştere.
Neînţelegerea nu se rezumă numai la disputa din jurul literei â. Ea cuprinde tot ceea ce se află în legătură cu scrierea: rostul alfabetului, funcţiile literei, sensul tradiţiei grafice, raportul dintre vorbire şi scriere, rolul ştiinţei în ortografie, istoria literelor, principiile ortografiei etc. etc., în jurul cărora există nesfârşite controverse. Am ales din acestea, în încercarea de a aduce puţină lumină, doar câteva exemple ce mi se par mai semnificative şi la obiect.
Cine compară tastatura internaţională standard a calculatorului cu inscripţiile Romei imperiale poate constata că nu există nici o diferenţă importantă între alfabetul latin de acum 2000 de ani şi cel de azi, apariţia literelor mai recente J, U şi W neafectând cu nimic trainicul inventar alfabetic latin de bază. De la apariţia tiparului şi până astăzi literele mici, de rând, au rămas, cu o singură excepţie, mereu aceleaşi. Un alfabet, ca să-şi îndeplinească funcţiile, trebuie să rămână stabil după ce a fost creat. O literă nouă nu poate fi justificată decât de apariţia unui sunet nou, iar o literă veche nu poate fi înlăturată dacă în jurul ei s-a constituit o puternică tradiţie grafică. Acest lucru nu a fost înţeles la noi, modificările mai mult sau mai pu
