Teatrul de Stat din Oradea – Intrusa de Maurice Maeterlinck. Traducere de Anca Maniutiu. Versiunea scenica: Mihai Maniutiu. Decoruri si costume: Vioara Bara. Coregrafia: Vava Stefanescu. Regia: Mihai Maniutiu. Distributia: Mariana Presecan (Ursula), Ion Mainea (Bunicul), Dorin Presecan (Tatal), Serban Borda (Fratele), Paula Chirila (Muribunda), Angela Tanko, Corina Cernea, Codruta Ureche, Geo Dinescu, Mihaela Gherdan, Zentania Lupse (fiicele).
Concizia maniutiana, trebuie sa marturisesc, pare a se intrece pe sine in aceasta montare de la Oradea (frumos oras, al carui teatru somptuos, tipic centreuropean, isi arata in lumina aurie a toamnei ranile scorojite, simptom al unei maladii a saraciei care a cuprins, nu de azi, de ieri, toate institutiile de acest fel din tara, supunind colectivele de artisti si pe managerii lor la o sisifica, disperanta lupta de pe-o zi pe alta, care seamana izbitor cu scufundarea in nisipuri miscatoare).
Intrusa de Maurice Maeterlinck: un text, dupa stiinta mea, complet necunoscut la noi. Dar cine mai stie azi ce-a scris flamandul refugiat la poalele muntelui Mallarmé, pentru a crea o opera dramatico-poetica si o estetica cu mare rasunet la inceputul secolului, hellas!, deja trecut? O piesa intr-un act, pare-se dintr-o trilogie a nonevenimentialului, in care starea de spirit e si subiect si mijloc, tema fiind moartea. Pentru cititorii microprozelor lui Maniutiu (altii decit mine), un fel de Gheara. Pentru cei care vor sa stie „povestea“ spusa de Maeterlinck, o seara, o casa, trei barbati (bunicul, tatal si cumnatul) si o femeie (fiica, Ursula) pazesc o alta femeie (mama), care trage sa moara in urma unei nasteri epuizante. Asta-i tot.
Extremei parcimonii a autorului, care sta oarecum rasturnat pe vama dintre un simbolism intirziat si un expresionism care inca nu a indraznit sa se nasca de-a binel
