Textul publicat de Petru Popescu in Romania literara Nr. 37/2002, intitulat Fiica faraonului, se incheie induiosator astfel: „...ce ne leaga pe noi si pe toata generatia noastra e Romania de atunci. Departe de a dori-o uitata, toti o vrem revenita in memorie, pentru ca toti, chiar si sacrificatii, chiar si victimele, am iubit-o adinc. Chiar daca am si respins-o, chiar daca am fugit de ea. Trecutul acesta e al nostru, el ne trebuie, nu dureros si traumatizat, ci vindecat“.
Cine sint acei „noi“ e clar: Petru Popescu si Zoe Ceausescu, fiica faraonului, cum o numeste autorul. Dar pretentia cu „toata generatia“ lor mi se pare exagerata. Pentru ca Petru Popescu nu provine doar dintr-o „familie de ofiteri si popi“, ci si dintr-una care detinea ceva putere in sistemul comunist. Tatal scriitorului – criticul de teatru Radu Popescu – fusese un om de baza al edificiului cultural in epoca stalinista. „Generatia“ la care trimite Petru Popescu imi pare a fi limitata la odraslele „noii clase“, cei care – ca Petre Roman sau Adrian Nastase – urmau sa conduca Romania, unii politic, altii cultural. Amanuntul – uitat sau omis de Petru Popescu in textul sau – mi-ar permite sa afirm ceva de felul: e trecutul vostru, nu si al nostru! Pentru ca nu toti am fost privilegiati, nu toti am publicat cind am vrut si ce-am vrut, nu toti am facut studii in Franta, dar mai ales n-am dorit toti sa gustam din prajitura puterii, asa cum scrieti dvs.: „Timp de citeva zile rontaisem putin, foarte putin, din prajitura puterii, chiar si prin extensie. Cu totul alt gust avea decit scrisul. Sa fii aproape de putere. [...] Puterea. Afrodiziacul suprem“ (Romania literara Nr. 37/2002, p. 16).
Aceste rinduri m-ar indemna sa cred ca Petru Popescu este un alt scriitor din tagma fascinatilor de putere, ca Breban, Sararu, Dumitriu, Popovici, care ne propune impacarea cu trecutul, vindecarea
