Pe Ion Dumitriu l-am cunoscut in atelierul unui prieten comun: pictorul Teodor Rusu. Era spre sfirsitul verii lui 1981 si Ion poposise pentru o zi la Tohanu Vechi (localitatea mea de origine), venind de la Poiana Marului, incarcat de o multime de lucrari noi (picturi in ulei). Dar lucrarile se aflau in portbagajul Trabantului din curte, bine ambalate si legate pentru transportul la Bucuresti. N-am avut atunci privilegiul de a le vedea. In schimb, l-am cunoscut imediat pe Ion Dumitriu in ipostaza de fotograf. Am fost surprins de decupajele sale desfasurate in serii, cu minime variatii de context, pina la epuizarea subiectului. Dar cel mai mult m-au impresionat temele pictorului: pietre de riu, radacini, ziduri, intinderi de iarba. Imagini cu lucruri banale, desi misterioase, stranii prin detaliile lor puse inteligent in lumina.
Si totusi, ce picta acest rafinat specialist al imaginii fotografice? Mi-era greu sa-mi imaginez pinzele lui Ion Dumitriu. Placerea de a-i descoperi pictura mi s-a oferit tot atunci, in toamna acelui an, cu ocazia primei mele descinderi in atelierul sau bucurestean de pe strada Biserica Amzei.
Il vizitasem, chipurile, ca sa scriu ceva pentru revista Echinox, care pregatea un numar cu tinerii scriitori ai anilor ’80. Articolul meu a aparut, vizitele mele in atelierul lui Ion Dumitriu s-au indesit. Devenisem in scurta vreme prieteni. Pictura lui ma fascina. Sensul fotografiilor vazute la Tohan mi-era acum mult mai clar. Lucrarile lui Ion Dumitriu isi cautau ratiunea in universul civilizatiei rurale, cu structurile ei perisabile si frumusetea ei utilitara. Ii urmaream plin de curiozitate devenirea, transformarile, cristalizarea in forme si motive recurente. Nu-mi arata decit pinzele de care era el insusi convins ca merita. Fiecare lucrare isi avea corespondentul intr-un mic „timbru“ alb-negru desenat pro memoria in agenda de lu
