Aş vrea, şi nicidecum aşi vrea, aşa cum greşit aţi deprins sã scrieţi şi sã rostiţi! Aş vrea sã am puterea de a-i convinge pe poeţii de toate calibrele sã nu foloseascã în versurile lor cuvântul ochi, monosilabicul, acelaşi la singular şi la plural. Sã nu-l foloseascã decât atunci când este vorba de floarea Ochiul boului, sau ochiul din tricot un ochi pe faţã, un ochi pe dos, şi încã în câteva cazuri. Cu nici un chip însã sã nu-l foloseascã, la singular, atunci când este vorba de ochii frumoşi ai iubitei, ori ai iubitului, de ce nu? Nu a scãpat nimeni nevãtãmat de tentaţia de a-i lãuda, iubi, admira, adora celuilalt frumuseţea... ochiului, de parcã celãlaltul, el ori ea, ar fi un ciclop ori o cicloapã, de parcã celãlaltul ar fi, iertaţi-mi vorba proastã, chior! Sã iau exemplul la îndemânã, aflat în poezia dvs. Fulgul de nea: "Fulgul alb nu fu sã cadã.../ S-a oprit pe ochiul greu/ Adormit şi nedeschis,/ Nedeschis, oprit pe fulg,/ Ochiul greu de adormit.// Întuneric pe zãpadã.../ Ochiul a-ngheţat rãcit;/ Întunericul rãcit a-ngheţat/ Pe zãpadã ochiul". Îmi veţi spune cã v-aţi gândit la ochiul din ceafã al soacrei, sau la cel de-al treilea ochi, cel care nu se vede şi care, neadormit şi vigilent, îşi are sãlaşul în mijlocul frunţii? Fãrã discuţie, poezia poate rãmâne mulţumitoare în întregul ei, dar la final parcã te trece un fior. Cãci cu voia sau fãrã voia autorului, versul ultim te obligã sã vezi, pe zãpadã, ochiul, globul ocular adicã, organul vizual, singur, singurel, fãrã perechea-i geamãnã, în întunericul de pe zãpadã, ochiul care-a-ngheţat rãcit, cãci întunericul, şi el rãcit, a-ngheţat pe zãpadã ochiul. Nu se poate înţelege, oare, şi cã ochiul ar fi îngheţat întunericul rãcit? Unde? Pe zãpadã! Deci, nu ochiul ci întunericul ar fi cel care suferã îngheţarea sub puterea înmãrmuritoare a ochiului greu de adormit? Rãmân, pânã una alta, la convingerea mea cã pr