Începuturile literare ale lui Petru Dumitriu au fost multã vreme ignorate, ca sã nu spun ocultate. Lucrul s-a întâmplat, pânã la un punct, cu asentimentul tacit al celui în cauzã. Nu-i venea deloc bine, dupã convertirea la realismul socialist, pe a cãrei bazã îşi construise o poziţie de pontif cultural, sã-i fie amintite începuturile literare, politic neconvenabile. Colaborase din anii rãzboiului, când era foarte tânãr, la Revista Fundaţiilor Regale, iar editura aceloraşi Fundaţii îi tipãrise, în 1947, volumul de debut Euridice. Şi mai trebuia lãsat în uitare un fapt: omul care-l sprijinise la Fundaţii, care scrisese primul despre el, încurajându-l, fusese D. Caracostea, personaj agreat de regimul antonescian. Motiv pentru care, în anii '50, fusese aruncat în temniţã. Mã urmãreşte imaginea lui în zeghe, dintr-o fotografie pe care am vãzut-o în Muzeul Memorialului de la Sighet. Neconvenabilã era, în sfârşit, din perspectiva ideologicã a momentului, factura însãşi a prozei din Euridice, simbolicã, oniricã, miticã. Învinuirea de evazionism, de estetism decadent putea oricând sã cadã asupra lui Petru Dumitriu, astfel cum cãzuse asupra Ninei Cassian, colegã de generaţie, pentru poeziile din volumul postavangardist La scara 1/1, şi el din 1947. Mai bine sã se piardã în ceţuri, îşi va fi zis Petru Dumitriu, acel în-

ceput de carierã literarã stânjenitor, de se va gãsi cineva sã-l aducã în discuţie. S-ar fi vãzut obligat sã-l renege, sã se dezicã de el. Nina Cassian o fãcuse, în ce o privea, dupã punerea la zid din "Scânteia".

Dar şi judecând numai estetic, adicã fãrã a mai face raportãri la contextul istoric şi la oportunitãţile zilei, legãturi prea multe nu sunt de fãcut între formula stilizatã, elaboratã şi rece a celor "8 proze" din Euridice şi epicul neîndiguit, nãvalnic, torenţial din Cronicã de familie şi din celelalte opere de maturitate ale