Pânã la întâlnirea cu cartea lui George Popa, Metafora şi cei trei oaspeţi ai poemului (Iaşi, Editura Cugetarea, 2002), eu credeam în mod naiv cã metafora este o figurã de stil printre altele şi anume o comparaţie din care lipseşte termenul comparat. Ce gândire simplistã! Şi ce impietate! În realitate, dupã cum ne explicã George Popa, metafora este o reginã. "Regina" imaginarului. Iar oaspeţii ei, cititorul, criticul şi traducãtorul, "au îndatorirea spiritualã sã rãspundã iluminat la iluminare".
Mã întreb, copleşit de bãnuieli sumbre, dacã mi-am îndeplinit întotdeauna aceastã îndatorire. Mi-e teamã cã nu.
În viziunea lui George Popa, lectura unui poem nu poate decurge fãrã griji, ea nu trebuie confundatã cu procurarea unei plãceri. Cititorul are responsabilitãţi de o mare gravitate. În timpul lecturii "trebuie descoperite tensiunile de eliberare ale poemului cãtre virtuala nouã fiinţare, cãtre noul mod de a fi în lume". Iar "aceastã hermeneuticã trebuie sã vadã şi sã facã vãzut neouniversul poetic şi sã inducã libertatea metafizicã, adausul de suflet, noua ipostazã cognitivã şi ontologicã."
Sã recunoaştem cinstit: câţi dintre noi, cei care pretindem cã ne ocupãm cu cititul, reuşim sã vedem şi sã facem sã fie vãzut neouniversul poetic sau reuşim sã inducem libertatea metafizicã, adausul de suflet, noua ipostazã cognitivã şi ontologicã? Aproape nici unul.
Dar sã revenim la metaforã. Metafora pe care am dispreţuit-o involuntar, numai din ignoranţã, considerând-o o simplã problemã de tehnicã literarã. În realitate, dupã cum ne învaţã George Popa, lumea însãşi este o metaforã - "metafora lui Dumnezeu." Iar poezia, la rândul ei, "este metafora lumii ideale a omului".
George Popa ne smulge din frivolitatea vieţii noastre de fiecare zi şi ne obligã sã pãtrundem în catedrala gândirii (neamului). Totul
